MOJICÍE s. f. 1. (Învechit) Stare, condiție a mojicului (1). Argumenturile lui. . . ca să dovedească mojicia românilor sînt aceastea. . . CANTEMIR, HR. 133. Viețuiesc în mojicia cea crudă și proastă, ȚICHINDEAL, F. 14/4. 2. Vorbă, faptă, atitudine, comportare de mojic (2); grosolănie, bădărănie, mitocănie. Toată ritorica lui Alexandru Dragomanul nu putea astupa mojicia turcului (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 168. Mi-ai mîncat zilele cu mojiciile tale. PR. DRAM. 266, cf. BARIȚIU, P. A. I, 359, II, 222. La o mojicie atîta de mare, Vițelul răspunde că va aștepta. ALEXANDRESCU, I, 231. De ce să nu ne bucurăm noi de averea lui, căci suferim mojiciile și fantaziilé lui ? FILIMON, O. I, 144. Femeia ta nu-i responsabilă de mojiciile tatălui său. ALECSANDRI, T. 1272. Dacă vroiai tren, să-ți fi dat mă-ta zestre. – Vai, ce mojicie !. . . Doamne, cît sînt de nenorocită. BRĂESCU, V. 5. – Pl.: mojicii. – Mojic + suf. -ie.