MITÉNĂ s. f. (De obicei la pl.) Mănușă care lasă descoperite ultimele două falange ale degetelor. Cf. COSTINESCU. Roșața [mîinilor] n-o pitea îndestul mitenele lor de mătase neagră. ODOBESCU, S. I,385, cf. ALEXI, W. Mitene de lînă împletite. NICA, L. VAM. 159. Bățoase în rochii bătrînești de mătase, cu umbreluțe și mitene. . . s-au oprit la colț. BRĂESCU, M. B. 86. ◊ F i g. Estetica asta cu mitene și perucă au răsturnat-o de mult atîți scriitori iluștri ai secoluluI. I. BOTEZ, B. I, 168. – Pl.: mitene și (rar) mitenuri. $COSTINESCU. – Și: mitánă s. f. COSTINESCU. – Din fr. mitaine.