mior s. m. – Miel de doi ani. – Mr. miliur, megl. mil’or. Din miel, cu suf. -or (Tiktin; Rosetti, BL, V, 56; Rosetti, Mélanges, 174). Der. de la un lat. *agnelliolus (Pușcariu 1093; Candrea-Dens., 1101; Candrea), deși posibilă, nu pare o ipoteză necesară. – Der. mioară, s. f. (oiță, mielușea); miorar, s. m. (păstorel, ciobănaș); strămior, s. m. (miel de doi ani). – Din rom. provin ngr. μπλιώρα sau μιλιόρι (Meyer, Neugr. St., II, 76), alb. miljorë, miljuar, miljora (Meyer 278), ngr. din Sarakatchan mbl’or(a) (Höeg 111), mag. mióra, millóra (Edelspacher 19; Candrea, Elemente, 405).