MINȚÍT², -Ă adj., s. f. I. Adj. 1. (Învechit) Mincinos (I 2). Și nu aștept eu, cum aceaia socotință și nădeajde să fie mințită (mincinoasă) (a. 1 648). GCR I, 133/21. 2. Înșelat în dragoste. Cf. LEX. MARS. 228. Nu am stofă de bărbat mințit. CAMIL PETRESCU, T. II, 291. II. S. f. art. Numele unui dans popular. Cf. VARONE D H V 462, ALR I 1477/80, ALR II 4 336, 872. – Pl.: mințiți, -te. – V. minți.