MIEUNÁT¹ s. n. Faptul de a m i e u n a; strigătul caracteristic pisicii; mieunare, mieu- nătură, (rar) miaun, miaut. Parcă mai aud mieunatul unei mîțe, țîrîitul unei lăcuste. IONESCU-RION , C. 46. O privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi, și-și ceru dreptul de lapte c-un mieunat subțirel. SADOVEANU, B. 32. Răzbătea pînă la el mieunatul mîțelor. id. O. X, 501. Pisicile ard din ochi, dînd mieunat. TEODOREANU, M. U. 350. ♦ F i g. Scînceală, văicăreală, tînguire. Cf. LM. - Pl.: mieunaturi. – Și: (regional) miauit s.n. PONTBRIANT, LM. - V. mieuna.