MÉNTOR s. m. 1. (Învechit) Educator, preceptor. Să va face așa de înțălept ca și mentorul său. ASACHI, PED. 10/2, cf. NEGULICI. A chemat pe nepotu-său, Francisc, la sine în Viena, ca să fie. . . adăpat în științe aci, sub ochii săi, spre care scop îi dedese mentor pe comitele Colloredo. BARIȚIU, P. A. I, 545, cf. NEGRUZZI, S. II, 265, COSTINESCU, LM. ♦ S p e c. (Bot.) Altoi dintr-o plantă bătrînă grefat pe o plantă tînără spre a transmite acesteia însușirile sale. În calitate de mentor se întrebuințează și altoiul. CONTEMP. 1948, nr. 105, 7/6. O nouă metodă a hibridării prin „mentor”. ib. nr. 126; 9/6. 2. Conducător spiritual; povățuitor, îndrumător. V. c ă l ă u z ă. Știe România și cunoaște bine Cine i-a fost mentor, cine-apăsător. MUREȘANU, P. 133/20. Salută pe mentorul său și plecă înainte, mulțumit de povețele lui. FILIMON, O. I, 130. Eram acum mentorul ei . . îi dădeam cărți. . . și ne plimbam, IBRĂILEANU, A. 25. A fost pentru sufletele noastre tinere un mentor prea iubit. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Mentorul nostru avea plăcerea să ne călăuzească adînc „in țara necunoscută”. SADOVEANU, O. XII, 8, cf. id. N. F. 58. Tot ce apărea dincolo de această graniță. . . nu prezenta nici un interes pentru cei ce se socoteau a fi mentorii vieții culturale a vremii. CONTEMP. 1948, nr. 105, 4/5. Mentorul „Convorbirilor literare”. ib. 1949, nr. 164, 4/4. De mulți ani se socotea mentorul principal al nației. STANCU, R. A. IV, 423. - Pl.: mentori. – Din fr. mentor, germ. Mentor, lat. mentor, -oris.