MENHÍR (< fr.; {s} cuv. breton menhir din men „piatră” + hir „înalt”) s. n. Monument megalitic de la sfârșitul Neoliticului și începutul Epocii bronzului, cu semnificația probabil de cult, construit din blocuri înalte de piatră (c. 20 m) necioplită. M. se găsesc izolate sau grupate în aliniamente ori în cercuri (cromlehuri). Se găsesc răspândite pe o arie foarte întinsă, mai ales în insulele britanice, S Scandinaviei, V Germaniei, Țările de Jos, Franța, Pen. Iberică și ins. Baleare, S Italiei V Africii, Siria, Palestina, Caucaz, India, Japonia, Polinezia. Cel mai mare m. (20,5 m) se află în Franța la Locmariaquer (pen. Bretania). V. și megalit.