menhir sn [At: ODOBESCU, S. II, 254 / Pl: ~e / E: fr menhir] Monument megalitic funerar sau de cult, întâlnit mai ales în provincia Bretagne și în sudul Angliei, constituit dintr-un bloc înalt de piatră necioplită, așezat vertical pe pământ.

MENHIR, menhire, s. n. Monument funerar megalitic alcătuit dintr-un bloc de piatră nelucrată. Dolmenele și menhirele, acei colosali bolovani de piatră grămădiți de celți în codrii Armoricei. ODOBESCU, S. II 254.

MENHIR s.n. Monument (funerar) megalitic, format dintr-un bloc de piatră neprelucrată înălțat vertical. [< fr. menhir, cf. celt. men – piatră, hir – lung].

MENHIR s. n. monument (funerar) megalitic, din blocuri de piatră neprelucrată dispuse vertical, în aliniamente, sau izolate. (< fr. menhir)

MENHIR ~e n. Monument megalitic funerar sau de cult, construit dintr-un bloc înalt de piatră necioplită. /<fr. menhir

*menhír m. (celtic menhir, d. men, peatră, și hir, lung). Monument megalitic compus dintr’o peatră colosală înfiptă vertical în pămînt. V. megalitic.

menhir s. n., pl. menhire

menhir s. n., pl. menhire

menhir s. n., pl. menhire

MENHÍR (< fr.; {s} cuv. breton menhir din men „piatră” + hir „înalt”) s. n. Monument megalitic de la sfârșitul Neoliticului și începutul Epocii bronzului, cu semnificația probabil de cult, construit din blocuri înalte de piatră (c. 20 m) necioplită. M. se găsesc izolate sau grupate în aliniamente ori în cercuri (cromlehuri). Se găsesc răspândite pe o arie foarte întinsă, mai ales în insulele britanice, S Scandinaviei, V Germaniei, Țările de Jos, Franța, Pen. Iberică și ins. Baleare, S Italiei V Africii, Siria, Palestina, Caucaz, India, Japonia, Polinezia. Cel mai mare m. (20,5 m) se află în Franța la Locmariaquer (pen. Bretania). V. și megalit.

MENHÍR s. n. Monument megalitic (funerar sau de cult, întîlnit mai ales în provincia Bretagne și în sudul Angliei) constituit dintr-un bloc înalt de piatră necioplită, așezat vertical pe pămînt. Dolmenele și menhirele, acei colosali bolovani de piatră grămădiți de celți în codrii Armoricei. ODOBESCU, S. II, 254. - Pl.: menhire. – Din fr. menhir.