MELÓDIC, -Ă adj., s. f. I. Adj. 1. (Muz.) Compus după regulile ritmului și ale modulației ; (sens curent) care ține de melodie (1), referitor la melodie; de melodie. Periodul melodic în la minore, cu care este învestit recitativul Magdalenei. . . este în contradicțiune cu simțul estetic al versurilor ce citarăm. FILIMON, O. II, 255. 2. Care are melodie (i); melodios ; p. ext. armonios. Cf. BARCIANU, V. Melodica șoptire a rîului ce geme, Concertul ce-l întoană al păsărilor cor, Cîntarea în cadență a frunzelor ce freme, Născur-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor. EMINESCU, O. I, 8, cf. ȘĂINEANU, D. U., TIM. POPOVICI, D. M. Toate tremurau trezite de mișcarea melodică a acestui prietin neliniștitor din nopțile copilăriei. SADOVEANU, O. IX, 368, cf. 13. ◊ (Adverbial) Pe ritmuri persane în strofe-așezate, Melodic, coloarea coloarei răspunde. MACEDONSKI, O. I, 193. II. S. f. Ramură a științei muzicii care se ocupă cu studiul melodiei (1). Cf. TIM. POPOVICI, D. M. ♦ Felul în care este compusă o melodie ; tehnica melodiei. Deși diferite ca putere de exprimare, poetica și melodica din cîntecul popular formează un tot organic. CONTEMP. 1 953, nr. 365, 2/1. [În „Oedip”] îmbinarea între contrapunct, melodică, construcție și text este totală. ib. 1 956, nr. 503, 4/7. - Pl.: (I) melodici, -ce. - Din fr. mélodique.