MELÍC¹ subst. (Regional) 1. Tulburare a minții. CV 1 949, nr. 8, 34, cf. com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. ♦ Deprindere rea, nărav, viciu, patimă. Cf. COMAN, GL. Are melicul băuturii. CV 1 950, nr. 4, 38. ♦ Năravul pe care îl au unele animale de a da din picioare, a mușca, a împunge etc. Cf. GRAIUL, I, 246. Vaca are melic. . . dă cu piciorul. COMAN, GL. [Boul] are melic să împungă. TOMESCU, GL., cf. com. din TURNU-MĂGURELE și din BRAN-ZĂRNEȘTI. 2. Boală a vitelor și a cailor, caracterizată printr-o rană la greabăn (DR. V, 208) sau prin inflamarea ganglionilor de la gît (DDRF, H XVI 228) ; rană (mică) (POLIZU, PAȘCA, GL.). Dacă în curgere de 30 de zile se va descoperi turba cailor, malic, nărav rău, albeață neagră. . . ap. TDRG 946, cf. CADE, DR. IV, 880, MAT. DIALECT. I, 25. - Și: (2) malíc, malée (H XVI 22) subst. – Din bg. малик „ spiriduș ”.