MELEÁN s. m., adj. 1. S. m., adj. (Mold.) (Om) înalt și robust; voinic, vlăjgan. Plasele s-a înspumat Milianii trag mereu, Că a prins nu-șce prea greu. ASACHI, S. L. I, 178. Bogdan era în adevăr un barbat milian la stat. id. ib II 87. Au înarmat un stol de una sută miliani pe carii i-au condus pe a sa cheltuială spre a-i oaste. CALENDAR (1854), 103/8. Nică Oșlobanu, ca de obicei, se scoală în picioare cît mi ți-i milianul și se roagă de iertare, spuind că-l doare capul. CREANGĂ, A. 77, cf. id. GL., SĂGHINESCU, V 96. Ți-a trimis maică-ta oarecari plăcinte. . . socotindu-te pe dric, nu un haidău și-un melean cît ți-i muntele, cum te-am găsit. V. ROM. februarie 1 954, 106. Peste vro doi ani el era cogemite milian, flăcăii cu care se lua la trîntă. ȘEZ. II, 201. Lăsați milienilor și hojmalăilor ticâloșIi, ce dați prin băț la mămăliga gata. FURTUNĂ V. 13. Trei oameni, cogemite milieni, apucaseră cîte o oboroacă în mînă și cărau lumina de afară în casa cea nouă. id. C. 104, cf. I. CR. VI, 218. Ești coșcogemite melean, și-ți pui mintea cu copiii. Com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ (Rar) Ștrengar, pierde-vară, secătură. Cf. ALEXI, W. 2. Adj. Fig. (Rar) Impunător, măreț. Viețuitau și alți eroi, care-umpleau în timpul lor, Prin virtute. . . și prin fapte miliane, Lumea toată de esemple, de mirare, de lucor. ASACHI S. L. I 163. Tufail înfățoșa. . . aerul cel milian și portul cel pitoresc al sătenilor, id. ib. II, 87. 3. S. m. (Transilv.) Băiat între 14 și fecior, flăcău. Să trăiești, melene, da cu măciucoaia aceea mare? – întrebă vătaful hoților. RETEGANUL, P. P. 2, cf. 43, VICIU GL., PAȘCA, în DR. VI, 457. – Pl.: meleni. - – Și: (1,2) milian, milan (SCRIBAN, D.) s. m., adj. – Etimologia necunoscută. Cf. m e d e l e a n.