MASCARA s. f. 1. (Învechit) Paiață, măscărici. Cf. PONTBRIANT, D., DDRF, ȘIO II_1; 250, ZANNE, p. ii, 698. ♦ Epitet dat unui om caraghios sau, p. ext., unui om de nimic. Ducă-să la dracul. . . acest fel de mascara. KOTZEBUE, U. 15^r/30. Pfti! mascara bătrînă. PR. DRAM. 291. Marele logofăt îl primește cu mîna întinsă, răsturnat într-un fotoliu, zicîndu-i: „Na, mascara, vino de sărută mîna”. GHICA, S. XII. Slugă veche, mascara bătrînă. ZANNE, P. IV, 594. 2. (Învechit și popular) Batjocură, ocară. Pre toate de mascara covîrșea. CANTEMIR, IST. 174, cf. LB, H XVIII 175. Calea-napoi i-arăta, Și p-acilea că-mi pleca, Rușinat de mascara, Că așa i-a fost mintea. PĂSCULESCU, L. P. 278, cf. com. LIUBA. ◊ E x p r. A face (pe cineva) de mascara = a) a face de rîs, v. r î s. Vrei și tu să mă faci de mascara! ALECSANDRI, T. 1027. Cerșiuiesc săracele . . . Și-mi umblă prin mahala, Ne-au făcut de mascara. MAT. FOLK. 77. Să-l facem de mascara, Să se ducă pomina. PĂSCULESCU, L. P. 292, cf. 278; b) a certa cu asprime, a mustra cu severitate, a face de două parale. Pentru un lucru de nimică. . . făcea pe un boier mare mascara și-l și închidea (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 198/11. (Regional) A da de mascara = a se face de rîs, v. r î s. Dăm de mascara, De rîde lumea! PĂSCULESCU, L. P. 290, cf. CIAUȘANU, GL. 3. (Învechit și popular; de obicei la pl.) Faptă, vorbă, gest urît, murdar, obscen; măsoară. Avea slobozenie a face mii de mascarale în vreme cît țin proțesiile. IST. AM. 46^r/14. Expresiunea „întru zboriște întru batgiocură” are vechiul sens teologic pejorativ despre reprezentațiunile scenice ca nește lucruri nerușinate, nește mascarale. HEM 2748. 4. (Prin nord-estul Olt.) Organul genital masculin. Cf. CIAUȘANU, GL. – Pl.: mascarale. – Și: mascaráuă (BARCIANU), (regional) máscără (H XVIII 175, CIAUȘANU, GL.) s. f. – Din tc. maskara.