MASALAGÍU s.m. (Învechit) Persoană care purta (sau aprindea) masalale. Lei. . . 12- de la 12 masalagii (a. 1776). URICARIUL, XIX, 330. Copii de casă, armășei, masalagii (a. 1785). IORGA, S. D. VI, 186. Obiceiul ce au avut masalagiii a li se da de 4 ori într-un an cizme (a. 1790). ap. ȘIO II₁ 250. Au luat din armășie pe cinci din masalagii. BELDIMAN, E. 12/36, cf. POLIZU. Fanaragii, masalagii. . . pîndeau pe nesocotitul pedestru. NEGRUZZI, S. I, 16, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Văzură de aci, de vale, pe malul gîrlei înghețate tun. . . focul cel mare la care se încălzeau vizitiii și mahalagiii. CAMIL PETRESCU, O. I, 500. Masalagiul oprit la poartă și-a săltat mai bine grătarul aprins pe umăr, luînd-o la fugă în vîjîitul prelung al flăcărilor. CAMILAR, C. P. 124, cf. 128. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Ne uitam pe ferestre cînd duruiau căleștile, vedeam robi masalagii purtînd pe grătare, în spate, cîrpile muiate în catran. SADOVEANU, O. V, 459. ♦ (Rar) Epitet dat unui om de nimic. Eu mănînc pînea cocoanei Duduchii și nu sufer s-o jăfuiască niște masalagii ca tine! FILIMON, O. I, 139, cf. 109. - Pl.: masalagii. – Masala + suf. -giu. – Cf. ngr. μασαλατζής.