MARȚAFÓI¹ s. m. Om de nimic, om fără căpătîi, vagabond, golan, netrebnic, secătură. Să-i dăm drumu. Prea s-a-ntins marțafoiu. PR. DRAM. 251. Marțafoi porniți spre rele și de față hoțomani. PANN; P. V. I, 62/23. Așteaptă, marțafoiule, să te-nvăț eu a zădărî fetele. ALECSANDRI, T. 964. În haina lor de aleși fură și sînt niște marțafoi. JIPESCU, O. 29. Îl deteră afară ca pe un marțafoi și becisnic. ISPIRESCU, L. 252. Auzi d-ta. . . marțafoii! să nu-mi plătească ei dreptul mieu. SĂM. III, 167. Da, mă rog, cine-s toți marțafoii aiștea, măi cumnate? HOGAȘ, DR. II, 74, cf. 161. Alăturarea de domnul cel trufaș făcea să-i reiasă și mai respingătoare mutra obraznică de marțafoi. M. I. CARAGIALE, C. 46. Și n-ai să-mi spui că măritîndu-și fata cu marțafoiul ăsta de Mavrogheni a făcut un plasament bun. V. ROM. martie 1958, 26. Chelariul domnitoriului, un marțafoi sau ce era. MARIAN, T. 322. Ți-l lecuiem eu pi marțafoiu. ȘEZ. III, 143, cf. GRAIUL, I, 450, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Ce folos că tată-tău a fost om de treabă, dacă tu ești marțafoi. ZANNE, P. IV, 649. ♦ (Învechit, rar) Om nătărău, prost. Dau sărmanii, cheltuiesc, Pă ele le-mpodobesc, Și ei rămîn marțafoi, Nâtăfleți, gugumani, boi. MUMULEANU, C. 122/21. ♦ (Regional) Calificativ depreciativ pentru orășeni. V. g u L e r a t, n ă d r ă g a r. Cf. PAMFILE, J. II, 153, com. MARIAN, ALR SN III h 885. - Pl.: marțafoi. – Etimologia necunoscută.