MARÍNĂ s. f. 1. (Cu sens colectiv) Ansamblul vaselor și unităților navale ale unei țări, precum și personalul aferent. V. f l o t ă. Marina, adecă oastea de pre mare. MOLNAR, I. 377/9. Au aflat cu cale. . . a trimite în strîmtoarea de la Ghibraltar o parte din marină (flotă). AR (1829), 50¹/12. Marina. . . se alcătuiește din 3 fregate, 2 corvete, 2 bricuri, 6 alte vase mai mici. CR (1830), 76²/39. Puterea de mare (marina) britanică. GT (1839), 7¹/25, cf. STAMATI, D. Se formă o marină comercială. CALENDAR (1857), 56/29. Vorbește c-un june ofițer din marina franceză. NEGRUZZI, S. I, 328. Marina lor de comerciu rivaliza cu marina italiană și cu marina franceză. GHICA, S. 93, cf. PONTBRIANT, D. Maiorul de marină N. Dimitrescu-Maican scufundă monitorul turcesc din fața Canapei. MAIORESCU, D. II, 102, cf. ȘĂINEANU, D. U. Ofițeri de marină. PETRESCU, Î. I, 12. 2. Știința și tehnica navigației. D. Șlik, arhitect. . . aflînd pentru folosul marinii (meșteșugul mării) un instrument numit curvograf, a avut cinstea de a-l înfățișa righii. CR (1829), 100¹/7. Să se facă o schimbare foarte însemnătoare în marină, adică în locul funiilor de cînipă să se puie funii sau lanțuri de fier. ib. (1833), 92¹/47, cf. VALIAN, V., POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. E nava școlii medii tehnice de marină. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2398. - Din fr. marine, it. marina.