MANDRĂ² s. f. 1. (Ban., Transilv.) Mămăligă. VICIU, GL., PRIBEAGUL, P. R. 78. Dragostea de fată mare, Ca și mandra din căldare, Cînd îi dai un pumn de sare Și ea gustu nu-și mai are. Com. din TIMIȘOARA, cf. CHEST. VIII 17/34. Culcuș de mandră. ALR I 1814/75, cf. 1814/69, 85, 87, ALR II 4102/76. 2. (Regional) Fel de mîncare preparat din pline sau din mămăligă prăjită în grăsime; (regional) puricei (Lupșa-Turda). Cf. VICIU, GL. Ne-a făcut o mandră și-am plecat la lucru. Com.din LUPȘA-TURDA. - Pl.: mandre. – Cf. țig. m a n (d) r o.