MÂRZAC, mârzaci, s. m. (În Evul Mediu) Nobil tătar care de obicei conducea o ceată ostășească. – Din tăt. mïrza.

mârzac², ~ă a [At: VICIU, GL. / Pl: ~aci, ~ace / E: srb mrzak cf mârzi] (Trs) Slăbit după o boală.

mârzac¹ sm [At: URECHE, ap. LET. I, 117/34 / V: (îvr) mărzac, mârza, ~zag, mârzal, merzac / Pl: ~aci / E: tt mïrza] 1 Nobil tătar care conducea o ceată ostășească. 2 (Pex; rar) Vagmistru. 3 (Reg; gmț) Colindător care poartă sacul cu colaci.

MÂRZAC, mârzaci, s. m. Nobil tătar care de obicei conducea o ceată ostășească. – Din tăt. mïrza.

MÂRZAC ~ci m. ist. Nobil tătar care conducea o ceată ostășească. /<tăt. mïrza

mârzac m. căpetenie tătărească: un mârzac a sosit dela Bugeac4 POP. [Tatar MIRZAK = MIRZA, titlul familiilor nobile tătărești din Crimeia].

mărzac sm vz mârzac

mârza sm vz mârzac¹

mârzag sm vz mârzac¹

mârzal sm vz mârzac¹

merzac sm vz mârzac¹

MÎRZAC, mîrzaci, s. m. (învechit) Nobil tătar; căpetenie de ceată ostășească. Înțelepciunea mîrzacilor era să călăuzească taberele de cară la vaduri. SADOVEANU, J. 191. A și pornit după dînșii un mîrzac c-o mulțime de tatari. NEGRUZZI, S. I 170. Iar mîrzacul auzea Ș-așa din gură-mi zicea. PĂSCULESCU, L. P. 209.

MERZAC s.m. v. mîrzac.

MÎRZAC s.m. (Mold., ȚR) Nobil tătar. A: Au trimes un mîrzac la Vasile-Vodă. M. COSTIN. Era lîngă Ștefan-Vodă Un merzac. M. COSTIN. Și iarăși, au orînduit o samă de tătari cu mîrzacul Coza să margă asupra tăberii. CANTEMIR, HR. Au îndemnatu mîrzaci tătărăști si l-au lovitu noaptea. CVL, 168; cf. URECHE; NECULCE; GRB, 167^r. B: Dînd sultanul și cîțiva mîrzaci de treabă. R. GRECEANU. Variante: merzac (M. COSTIN), mîrzag (M. COSTIN). Etimologie: tăt. (nogai) mïrza. Cf. ș e r i n.

MÎRZAG s.m. v. mîrzac.

2) mîrzác, -ă adj. (sîrb. mrzak, uricĭos). Ban. Lînced.

1) mîrzác m. (turc. mirza, tăt. mirzak, d. pers. emir-zade, fiŭ de emir). Vechĭ. Nobil (șef) tătăresc.

mârzac s. m., pl. mârzaci

mârzac s. m., pl. mârzaci

mârzac s. m., pl. mârzaci

MÂRZAC s. (înv.) șerin. (Un ~ tătar.)

MÎRZAC s. (înv.) șerin. (Un ~ tătar.)

mîrzac (mîrzaci), s. m. – Nobil sau șef al tătarilor. Tc. mirza (Șeineanu, II, 260). – Der. mîrzăciță, s. f. (nevastă de șef tătar); mîrzăcie, s. f. (noblețe tătară). Sec. XVII, înv.

MÎRZAC subst. nobil tătar. 1. Mîrza b., mold. (C Ștef; Sd XVI); – ard. (Paș) și s. 2. Mîrzea pren. (Șoimari); – (C Ștef). 3. -an: Mărzanul, Șt. (17 B III 382); Mîrzănești s. 4. Mărzac „cu frate-său Dințul” mold., 1668.; -u (Sd XVI); -ul, Ioan, mold, (A Gen I 106); Mirzaci s.

MĂRZÁC s. m. v. mîrzac.

MERZÁC s. m. v. mîrzac¹.

MÎRZÁC¹ s. m. 1. Nobil tătar care conducea o ceată ostășească. Fugind cu nouă feciori ai sei și cu o samă de mîrzaci și ispravnici mai de frunte. URECHE, LET. I, 117/34. Pre mulți i-au prins vii, așijderea și pre 2 mîrzaci. SIMION DASC., LET. 127. Și amu scrisu și la Daniel o carte ca aceea pentru rândul acelor mărzaci (a. 1657). RUL. COM. IST. II, 220. Au trimes un mîrzag la Vasile Vodă. M. COSTIN, LET. I, 295/2. Era lîngă Ștefan Vodă un merzac. id. ib. 330/12. Dînd sultanul și cîțiva mîrzaci de treabă (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. II, 151/7. Tukili, cu mîrzacií și cu pașii. . . au rămas în deal. IST. Ț. R. Tătarii. . . bat și căznescu pe creștini, neavîndu grije, nice strînsoare de mîrzacii lor. NECULCE, L. 57, cf. 157. Și iarăși au orînduit o samă de tătari cu mîrzacul Coza, să margă asupra taberii. CANTEMIR, HR. 426. I-au vinit carte de la mărzacul, carile să află aemu într-această vreme mai cap între tătarăi mărgineni (a. 1742). IORGA, S. D. VI, 229. Mîrzacii. . . l-au luat rob. DIONISIE, C. 169. Avînd și mulți din mîrzali și sultani. . . fu chemat. . . ca să fie han. VĂCĂRESCUL, IST. 286. Vodă. . . cum a audzit de aceasta a și pornit după dînșii un mîrzac c-o mulțime de tatari. NEGRUZZI, S. I, 170. A fost înmormântat. . . kaganul sau mîrzacul căruia se va fi pus în bolta-i funerară calul. ODOBESCU, S. II, 204, cf. ȘIO II₁ 260. El credea. . . că familia sa e de origine tătară . . . că acești mazili fălciieni aveau sînge de mîrzaci. IORGA, L. I, 298. El traduse de bună samă actul prin care mîrzacii din fruntea cetelor se îndatoriră a nu prăda. id. ib. 469, cf. i. BRĂESCU, M. 68. S-a arătat la cerdac un mîrzac tînăr, care s-a închinat din partea lui Sefer-Gazi. SADOVEANU, O. XI, 255. La Crîm, mîrzacii și hanii, așezați în case de piatră, învățaseră de la levantini și italieni o altă rînduialâ a vieții. id. ib. XII, 295. Iar cele mai mititele, Mi le-au făcut scăunele, De stau mîrzacii pe ele. PAMFILE, C. Ț. 90. Iar mîrzacul auzea Ș-așa din gură-mi zicea. PĂSCULESCU, L. P. 209. ♦ p. e x t. (Rar) Vagmistru. Au prins mîrzacii de veste. Trebuie să-mi păzesc pielea de glonț, că nu-i solomonită. CHIRIȚESCU, GR. 125, cf. 251. 2. (Regional) Epitet dat în glumă aceluia dintre colindători care poartă sacul cu colaci (Ibănești-Reghin). Cf. VICIU, COL. 195. - Pl.: mîrzaci. – Și: (învechit și regional) mîrzág, mîrzál, mîrzá (pl. mîrzi și mîrzali; ȘIO II₁ 260), mărzác, merzác s. m. – Din tăt. (nogai) mîrza.

MÎRZÁC², -Ă adj. (Prin sud-estul Transilv.) Slăbit (după o boală), lipsit de vlagă. Nu știu ce mi-i, că-s cam mîrzac ! VICIU, GL., cf. com. din BRAȘOV. – Pl.: mîrzaci, -ce. – Din scr. mrzak . Cf. m î r z i.