Luca (St.) m. unul din cei 4 evangheliști, născut în Antiohia, medic, a scris grecește Evanghelia ce-i poartă numele și Faptele Apostolilor.

lucă sf vz luncă

luncă sf [At: (a. 1512) DERS / V: (reg; rar) lucă / Pl: ~nci / E: slv лжка] 1 Șes de-a lungul unei ape curgătoare, caracterizat prin soluri aluvionare și prin vegetație specifică, folosit ca teren de pășune, de cosit sau ca teren arabil. 2 (Rar) Teren sterp sau nelucrat. 3 Regiune inundabilă a unei văi. 4 (Îla) De ~ Propriu luncii (1). 5-6 (D. plante, păsări, animale; îal) Care (crește și) trăiește în luncă (1, 7). 7 (Reg) Poiană. 8 Pădure formată din sălcii, răchită, anini, plopi etc. pe malurile unei ape curgătoare Si: zăvoi. 9 (Reg; îs) ~ncile Arșunelului Se spune despre un loc imaginar, necunoscut, din care nu se mai întoarce nimeni.

LUNCĂ, lunci, s. f. 1. Șes de-a lungul unei ape curgătoare sau la poalele unui munte; regiune inundabilă a unei văi, cu pămînt umed sau mlăștinos. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe! IOSIF, P. 52. Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. O răcoare plăcută se răspîndește pe fața luncilor îmbălsămate. BOLINTINEANU, O. 429. Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele, Mîndră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele. ALECSANDRI, O. 180. 2. Pădure formată mai ales din sălcii, răchită, plopi, anini, pe malurile unei ape curgătoare; zăvoi. Lunca se despoiase în cîteva nopți, iar copacii întindeau acum brațe înfrigurate în ceață. C. PETRESCU, S. 169. Cîrnii la stînga și coborîi în umbra adîncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriței. HOGAȘ, M. N. 58. În codruțul cu copaci Și cu lunci pline cu fagi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290.

LUNCĂ ~ci f. 1) Porțiune inundabilă de teren, situată de-a lungul unei ape curgătoare și caracterizată printr-o vegetație specifică. 2) Pădurice situată pe malul unei ape; zăvoi. /<sl. lonka

luncă f. 1. câmpie acoperită cu fănețe sub poala unui deal; 2. pădurice în apropierea apelor. [Slav. LÕKA, baltă; sub raportul sensului, cf. pădure].

lúncă f., pl. ĭ (vsl. lonka, golf, vale, pajiște; bg. luká, vale, cotitură, pajiște pin locurĭ inundabile; sîrb. rut. lúka, rus. luká; ung. lanka, livadă). Zăvoĭ, pădure de sălciĭ, plopĭ, arinĭ, ulmĭ și frasinĭ pe malu unuĭ rîŭ. Teren inundabil acoperit de pășune saŭ de fîneață. V. cohalm, berc 1.

luncă s. f., g.-d. art. luncii; pl. lunci

luncă s. f., g.-d. art. luncii; pl. lunci

luncă s. f., g.-d. art. luncii; pl. lunci

LUNCĂ s. 1. (prin Bucov. și Mold.) prelucă, (Maram., Transilv., Ban. și nordul Mold.) rât. (~ unui râu.) 2. zăvoi. (~ de sălcii.)

LUNCĂ s. 1. (prin Bucov. și Mold.) prelucă, (Maram., Transilv., Ban. și nordul Mold.) rît. (~ unui rîu.) 2. zăvoi. (~ de sălcii.)

luncă (lunci), s. f. – 1. Pădure pe marginea unui rîu. – 2. Teren inundabil. – Megl. loncă. Sl. ląka „mlaștină” (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 358; Cihac, II, 178; Byhan 317; Densusianu, GS, VI, 362), cf. v. slov. lonka, bg. lăka „vale”, sb., cr. luka, slov. lôka. Semantismul este normal, cf. și lat. palus › pădure. Pare inutilă ipoteza unui *lanka preromanic (Hubschmidt, Praeromanica, 39-49; cf. Lahovary 332). – Der. luncet, s. n. (Munt., pădure la malul rîului); luncos, adj. (se zice despre terenuri mlăștinoase, de lîngă apă). Cf. prelucă.

Luca († c. 70 d. Hr.), unul dintre cei patru evangheliști, n. la Antiohia Siriei, autorul evangheliei care-i poartă numele și al Faptelor apostolilor. De profesiune medic, el s-a atașat de la început lui Hristos și a făcut parte din cei 70 de ucenici aleși de El. Luca și Cleopa au fost cei dintâi ucenici care L-au văzut pe Iisus înviat. L-a însoțit pe Pavel în a doua și a treia sa călătorie misionară, fiind alături de el și în cele două captivități ale acestuia de la Roma. A fost și un iscusit pictor, el pictând prima icoană a Maicii Domnului. Moaștele sale au fost duse la Constantinopol, în bis. Sfinților Apostoli. Este sărbătorit la 18 octombrie.

LUCA, Vasile (Laszló Lucacs) (1898-1963, n. Cătălina, jud. Covasna), om politic român de origine maghiară. În 1919, a participat la insurecția comunistă ungară, condusă de Bëla Kun. Reîntors în țară, a obținut cetățenia română și s-a alăturat grupărilor comuniste. În anii 1940-1944, emigrant în U.R.S.S. Revenit în țară (sept. 1944), a deținut importante funcții de partid și de stat (ministru de Finanțe, 1947-1952), fiind unul dintre cei care au contribuit la comunizarea și sovietizarea României. Împreună cu Ana Pauker și Teohari Georgescu, a fost învinuit de „deviere de dreapta”, exclus din partid, arestat (1952) și condamnat la moarte, pedeapsa fiind comutată în muncă silnică pe viață. A murit în închisoare.

LUCA, Ion (1894-1972, n. Roman), dramaturg român. Teatru cu subiect istoric, trata fie în viziunea mitologizantă („Icarii de pe Argeș”, Amon-Ra), fie în reconstituiri de factură romantică, atente la culoarea epocii („Rachierița”, „Cele patru Mării”).

LUCA, Gherasim (pe numele adevărat Salman Locker) (1913-1994, n. București), scriitor român de avangardă din grupul suprarealist. Proză și versuri în limbile română și franceză („Fata Morgana”, „Le Vampire passif”, „Le secret du vide et du plein”). În 1951, a emigrat în Israel și apoi la Paris, unde a continuat să scrie o poezie a deconstrucției limbajului („Héros-limite”, „Le chant de la carpe”).

LUCA (din Iclod) (sec. 17), zugrav român. Autor al celebrei icoane „Maica Domnului” (1681) de la Nicula, preluată ca model de iconarii de aici. Originalul se află la Muzeul de artă din Cluj-Napoca.

LUCA 1. Fănică L. (pseud. lui Ștefan Iordache) (1894-1968, n. București), lăutar, cântăreț și naist român. Creator al școlii românești de nai folcloric (a întemeiat prima catedră de nai la Liceul de muzică din București, 1950). Solist al orchestrei „Barbu Lăutaru” (din 1948). Turnee în străinătate cu trupe folclorice. A cântat la Expozițiile internaționale de la Paris (1937) și New York (1939). 2. Damian L. (pe numele adevărat Drăghici Gheorghe) (n. 1936, București), naist român. Nepot și elev al lui L. (1). Stabilit în Belgia (1981), unde a înființat o școală de interpretare și învățare a naiului. Solist al orchestrei „Barbu Lăutaru” (1959-1974) și al ansamblului folcloric „Rapsodia Română” (1974-1981). Virtuoz al repertoriului tradițional lăutăresc al naiului, cu adaptări din repertoriul clasic și de café-concert internațional. Compoziții originale („Dublu concert pentru nai”, „Trei concerte pentru nai și orchestră simfonică”).

LUCA (c. 1550-1629, n. Cipru), mitropolit al Țării Românești (din 1602). Episcop de Buzău (1583-1602). A ctitorit schitul Izvorani (jud. Buzău). Trimis în mai multe misiuni diplomatice de Mihai Viteazul (Alba Iulia, 1595; Moscova, 1597).

LUCA (?-c. 70), apostol creștin, probabil de origine greacă. A practicat medicina. Autorul celei de-a treia evanghelie sinoptice „Faptele apostolilor”. A trăit în Antiohia. A făcut parte dintre cei 70 de ucenici aleși de Iisus. El și Cleopa au fost cei dintâi care l-au văzut pe acesta înviat. L-a însoțit pe Pavel în călătoriile sale misionare (a doua și a treia), fiind alături de el și în perioada încarcerării de la Roma. A murit ca martir în Beoția, Canonizat. Moaștele sale se găsesc la Constantinopol, în Biserica Sfinții Apostoli. În reproducerile de artă este însoțit de un taur. Prăznuit la 18 oct.

LUCA lat. Lucas ipoc. din Lucanus, etnic < Lucania, sau < Lucius. (Tagl.). Sărb. populară: „Lucinul” 18 oct. I. 1. Luca b. (Dm) Luchești s. (Sur VII); – ceată, olt. (î Div). 2. Luculești s. 3. Lucan (RI XX 246; Mar; Vel; Buc; CL; Cand 162); -a, olt. (Cand); -ul (Buc); Lucănescu, act. 4. Luceni, Lucești ss. 5. + -șa: Lucșa și Lucșoiu (Cand 162); Lucșăneasa f. (14 – 15 B 187). 6. + -oci: Lucoci (Dm; C Neamț); – T., diac (16 A IV 197) etc. 7. Lucúci (cf. Tecuci) (17 A I 230). 8. Lucaș, fam., buc. II. Din magh. Lukacs și srb.-cr. Lukač: Lucaci, Crăciun, din Bereg, 1360 (Iorga III 23); Lucaci (Dm; Ștef; 16 B II 362; Paș); – ban 1424 (Rel); Lucăcești, Lucăceni ss. 2. Lucăcilă t. 3. Prob. + -ut: Lucuta, Ioan, act. cf. ar. Ucuta. 4. + -leț Lucăleț, R. (Șchei II). 5. Cu rotacism, probabil: Rucărea, R. (Șchei I) și RUCĂR s.

Luca Răspîndit în toată Europa, mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Lúca reproduce num. pers. gr. Lukás, purtat de autorul uneia dintre evangheliile N.T., medic din Antiohia, contemporan și prieten al apostolului → Petru. Cum în greacă, majoritatea numelor terminate în -as sînt la origine hipocoristice, Lukas este apropiat și de către specialiști fie de Lúkios – lat. Lucius, fie de Lukanós; este preferabilă ultima soluție, întrucît vechi manuscrise ale Vulgatei redau numele evanghelistului prin lat. Lucánus, cunoscut cognomen care inițial indica proveniența locală a purtătorului, „din Lucania”. Numele lucanilor, locuitori dintr-o regiune din sudul Italiei, nu are încă o etimologie sigură. În principiu, el poate fi pus în legătură cu toponimele Luca (astăzi orașul Lucca, în Toscana) și Lucera, dar și cu un cuvînt din aceeași familie cu lat. lux „lumină” și gr. leukós „alb”, a cărui semnificație originară ar fi fost „blond” sau „răsăritean” (din direcția de unde vine lumina), ultima variantă ajungînd, pe altă cale, tot la ideea înrudirii dintre Luca și Lucius. După cum se vede din cele arătate mai sus cognomenul Lucanus fusese preluat de greci, iar de la aceștia, sub forma Lukas, în epoca creștină, de întregul Orient apropiat (autorul Evangheliei era din Antiohia-Siria) și chiar de către evrei. Fie din greacă, fie din latină (Lucas, Lucae sau Luca, Lucae), devenit calendaristic, numele se răspîndește în Europa. Din prima sursă îl iau slavii (în răsărit este atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484). La români, unde cultul apostolului Luca era răspîndit și probabil destul de vechi, persoane numite Luca și Lucaci (în anumite regiuni acesta poate fi și de proveniență maghiară) sînt atestate (în documentele din Țara Românească) încă din 1389. Diferite alte derivate care apar în documentele de după 1500 – Lucan, probabil Lucșa (Lucșăneasa este atestat în 1489), Lucaci, Lucaș, Lucăcilă, Luculeț etc. sînt cunoscute astăzi numai ca nume de familie. ☐ Engl. Lucas, fr. Luc, germ. Lukas, it. Luca, sp. Lucas, magh. Lukacs, bg. Luka (și Lukan, Luko etc.), pol. Lukasz, rus. Luka (și Lukanea, Lukarea) etc. ☐ Din istoria Moldovei este cunoscut Luca Arbore, devenit personaj în Viforul de B. Șt. Delavrancea; Luca Stroici, cărturar din sec. 16 – 17; din domeniul artelor plastice: Luca della Robbia, Luca Signorelli, Lucas Cranach, Lucas van Leyden etc.

CÎRJE, Luca, boier român. A tratat în 1517 și 1521 alianța Poloniei cu Moldova îndreptată împotriva Imp. Otoman.

CORNU LUNCII, com. în jud. Suceava, pe rîul Moldova; 6.565 loc. (1991). Topitorie de in (Băișești).

LUNCA 1. Com. în jud. Bihor, în SE Depr. Beiuș, pe Crișu Negru; 3.319 loc. (2000). Haltă de c. f. (în satul L.). Păstrăvărie. 2. Com. în jud. Botoșani, în Câmpia Jijiei Superioare, pe râul Sitna; 4.949 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul Zlătunoaia). 3. Com. în jud. Mureș, situată în NV Dealurilor Mureșului; 3.017 loc. (2000). Centru de confecționare a pieselor de port popular (în satul Logig). În satul Băița a fost identificată o necropolă birituală (cu morminte de înhumație și de incinerație), datând din Hallstatt-ul târziu, în care s-au găsit vase ceramice, brățări de bronz, cercei din aur în amestec cu argint, pumnale (akinakes-uri) ș.a. Satul L. apare menționat documentar în 1319. Biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1723), în satul Băița. 4. Com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Boian, pe râul Sâiu; 6.831 loc. (2000). Nod rutier. Creșterea porcinelor. Până la 1 ian. 1965, satul și com. L. s-au numit Râioasa. Conac (1830), în satul L.

LUNCA BANULUI, com. în jud. Vaslui, situată în lunca și pe terasele Prutului; 3.920 loc. (2000).

LUNCA BRADULUI, com. în jud. Mureș, situată în depresiunea cu același nume, la poalele de N ale M-ților Gurghiu și cele de S ale M-ților Căliman, pe cursul superior al Mureșului, în defileul Toplița-Deda; 2.472 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul L.B.). Expl. forestiere și de andezit. Prelucr. primară a lemnului.

LUNCA CORBULUI, com. în jud. Argeș, situată în Câmpia Piteștiului, pe râul Cotmeana; 3.162 loc. (2000). Nod rutier. Popas turistic. Bisericile Sf. Maria, Sf. Nicolae și Sfinții Voievozi (sec. 18), în satul Pădureți și biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (sec. 19), în satul Catane.

LUNCA DE JOS, com. în jud. Harghita, situată la poalele M-ților Ciuc, în zona pasului Trotuș; 5.379 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul L. de J.). Expl. și prelucr. lemnului (cherestea). Fabrică de panouri de lemn. Moară de apă. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Muzeu sătesc de istorie. Piuă pentru cergi. Bisericile de lemn Schimbarea la Față (sec. 18) și Sf. Anton (sec. 20), în satul Valea Rece.

LUNCA DE SUS, com. în jud. Harghita, situată la poalele M-ților Ciuc, pe cursul superior al râului Trotuș, în zona pasului Ghimeș; 3.630 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul Păltiniș-Ciuc). Expl. de calcare dolomitice. Muzeu de istorie locală (în satul L. de S.).

LUNCA ILVEI, com. în jud. Bistrița-Năsăud, pe Ilva; 3.655 loc. (2000). Stație de c. f. Expl. forestiere și de andezit. Prelucr. lemnului (cherestea). Centru de artă populară. Pod de lemn (sec. 19, refăcut în 1930). Izv. cu ape minerale.

LUNCA MUREȘULUI, com. în jud. Alba, pe Mureș; 2.651 loc. (2000). Halte de c. f. (în satele L.M. și Gura Arieșului). Creșterea bovinelor. În satul L.M., menționat documentar în 1291, se află biserica de lemn Pogorârea Duhului Sfânt (1723, pictată în 1810).

LUNCĂ, Gabi (n. 1938, Vărbilău, jud. Prahova), cântăreață română de muzică lăutărească. Stil vocal caracteristic cântecului orășenesc, cu particularități personale (valorifică fondul de cântece din zona folclorică Prahova).

câmpul luncii expr. (glum.) șomaj.