Luca (St.) m. unul din cei 4 evangheliști, născut în Antiohia, medic, a scris grecește Evanghelia ce-i poartă numele și Faptele Apostolilor.

Luca († c. 70 d. Hr.), unul dintre cei patru evangheliști, n. la Antiohia Siriei, autorul evangheliei care-i poartă numele și al Faptelor apostolilor. De profesiune medic, el s-a atașat de la început lui Hristos și a făcut parte din cei 70 de ucenici aleși de El. Luca și Cleopa au fost cei dintâi ucenici care L-au văzut pe Iisus înviat. L-a însoțit pe Pavel în a doua și a treia sa călătorie misionară, fiind alături de el și în cele două captivități ale acestuia de la Roma. A fost și un iscusit pictor, el pictând prima icoană a Maicii Domnului. Moaștele sale au fost duse la Constantinopol, în bis. Sfinților Apostoli. Este sărbătorit la 18 octombrie.

LUCA (?-c. 70), apostol creștin, probabil de origine greacă. A practicat medicina. Autorul celei de-a treia evanghelie sinoptice „Faptele apostolilor”. A trăit în Antiohia. A făcut parte dintre cei 70 de ucenici aleși de Iisus. El și Cleopa au fost cei dintâi care l-au văzut pe acesta înviat. L-a însoțit pe Pavel în călătoriile sale misionare (a doua și a treia), fiind alături de el și în perioada încarcerării de la Roma. A murit ca martir în Beoția, Canonizat. Moaștele sale se găsesc la Constantinopol, în Biserica Sfinții Apostoli. În reproducerile de artă este însoțit de un taur. Prăznuit la 18 oct.

LUCA (c. 1550-1629, n. Cipru), mitropolit al Țării Românești (din 1602). Episcop de Buzău (1583-1602). A ctitorit schitul Izvorani (jud. Buzău). Trimis în mai multe misiuni diplomatice de Mihai Viteazul (Alba Iulia, 1595; Moscova, 1597).

LUCA 1. Fănică L. (pseud. lui Ștefan Iordache) (1894-1968, n. București), lăutar, cântăreț și naist român. Creator al școlii românești de nai folcloric (a întemeiat prima catedră de nai la Liceul de muzică din București, 1950). Solist al orchestrei „Barbu Lăutaru” (din 1948). Turnee în străinătate cu trupe folclorice. A cântat la Expozițiile internaționale de la Paris (1937) și New York (1939). 2. Damian L. (pe numele adevărat Drăghici Gheorghe) (n. 1936, București), naist român. Nepot și elev al lui L. (1). Stabilit în Belgia (1981), unde a înființat o școală de interpretare și învățare a naiului. Solist al orchestrei „Barbu Lăutaru” (1959-1974) și al ansamblului folcloric „Rapsodia Română” (1974-1981). Virtuoz al repertoriului tradițional lăutăresc al naiului, cu adaptări din repertoriul clasic și de café-concert internațional. Compoziții originale („Dublu concert pentru nai”, „Trei concerte pentru nai și orchestră simfonică”).

LUCA (din Iclod) (sec. 17), zugrav român. Autor al celebrei icoane „Maica Domnului” (1681) de la Nicula, preluată ca model de iconarii de aici. Originalul se află la Muzeul de artă din Cluj-Napoca.

LUCA, Gherasim (pe numele adevărat Salman Locker) (1913-1994, n. București), scriitor român de avangardă din grupul suprarealist. Proză și versuri în limbile română și franceză („Fata Morgana”, „Le Vampire passif”, „Le secret du vide et du plein”). În 1951, a emigrat în Israel și apoi la Paris, unde a continuat să scrie o poezie a deconstrucției limbajului („Héros-limite”, „Le chant de la carpe”).

LUCA, Ion (1894-1972, n. Roman), dramaturg român. Teatru cu subiect istoric, trata fie în viziunea mitologizantă („Icarii de pe Argeș”, Amon-Ra), fie în reconstituiri de factură romantică, atente la culoarea epocii („Rachierița”, „Cele patru Mării”).

LUCA, Vasile (Laszló Lucacs) (1898-1963, n. Cătălina, jud. Covasna), om politic român de origine maghiară. În 1919, a participat la insurecția comunistă ungară, condusă de Bëla Kun. Reîntors în țară, a obținut cetățenia română și s-a alăturat grupărilor comuniste. În anii 1940-1944, emigrant în U.R.S.S. Revenit în țară (sept. 1944), a deținut importante funcții de partid și de stat (ministru de Finanțe, 1947-1952), fiind unul dintre cei care au contribuit la comunizarea și sovietizarea României. Împreună cu Ana Pauker și Teohari Georgescu, a fost învinuit de „deviere de dreapta”, exclus din partid, arestat (1952) și condamnat la moarte, pedeapsa fiind comutată în muncă silnică pe viață. A murit în închisoare.

LUCA lat. Lucas ipoc. din Lucanus, etnic < Lucania, sau < Lucius. (Tagl.). Sărb. populară: „Lucinul” 18 oct. I. 1. Luca b. (Dm) Luchești s. (Sur VII); – ceată, olt. (î Div). 2. Luculești s. 3. Lucan (RI XX 246; Mar; Vel; Buc; CL; Cand 162); -a, olt. (Cand); -ul (Buc); Lucănescu, act. 4. Luceni, Lucești ss. 5. + -șa: Lucșa și Lucșoiu (Cand 162); Lucșăneasa f. (14 – 15 B 187). 6. + -oci: Lucoci (Dm; C Neamț); – T., diac (16 A IV 197) etc. 7. Lucúci (cf. Tecuci) (17 A I 230). 8. Lucaș, fam., buc. II. Din magh. Lukacs și srb.-cr. Lukač: Lucaci, Crăciun, din Bereg, 1360 (Iorga III 23); Lucaci (Dm; Ștef; 16 B II 362; Paș); – ban 1424 (Rel); Lucăcești, Lucăceni ss. 2. Lucăcilă t. 3. Prob. + -ut: Lucuta, Ioan, act. cf. ar. Ucuta. 4. + -leț Lucăleț, R. (Șchei II). 5. Cu rotacism, probabil: Rucărea, R. (Șchei I) și RUCĂR s.

Luca Răspîndit în toată Europa, mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Lúca reproduce num. pers. gr. Lukás, purtat de autorul uneia dintre evangheliile N.T., medic din Antiohia, contemporan și prieten al apostolului → Petru. Cum în greacă, majoritatea numelor terminate în -as sînt la origine hipocoristice, Lukas este apropiat și de către specialiști fie de Lúkios – lat. Lucius, fie de Lukanós; este preferabilă ultima soluție, întrucît vechi manuscrise ale Vulgatei redau numele evanghelistului prin lat. Lucánus, cunoscut cognomen care inițial indica proveniența locală a purtătorului, „din Lucania”. Numele lucanilor, locuitori dintr-o regiune din sudul Italiei, nu are încă o etimologie sigură. În principiu, el poate fi pus în legătură cu toponimele Luca (astăzi orașul Lucca, în Toscana) și Lucera, dar și cu un cuvînt din aceeași familie cu lat. lux „lumină” și gr. leukós „alb”, a cărui semnificație originară ar fi fost „blond” sau „răsăritean” (din direcția de unde vine lumina), ultima variantă ajungînd, pe altă cale, tot la ideea înrudirii dintre Luca și Lucius. După cum se vede din cele arătate mai sus cognomenul Lucanus fusese preluat de greci, iar de la aceștia, sub forma Lukas, în epoca creștină, de întregul Orient apropiat (autorul Evangheliei era din Antiohia-Siria) și chiar de către evrei. Fie din greacă, fie din latină (Lucas, Lucae sau Luca, Lucae), devenit calendaristic, numele se răspîndește în Europa. Din prima sursă îl iau slavii (în răsărit este atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484). La români, unde cultul apostolului Luca era răspîndit și probabil destul de vechi, persoane numite Luca și Lucaci (în anumite regiuni acesta poate fi și de proveniență maghiară) sînt atestate (în documentele din Țara Românească) încă din 1389. Diferite alte derivate care apar în documentele de după 1500 – Lucan, probabil Lucșa (Lucșăneasa este atestat în 1489), Lucaci, Lucaș, Lucăcilă, Luculeț etc. sînt cunoscute astăzi numai ca nume de familie. ☐ Engl. Lucas, fr. Luc, germ. Lukas, it. Luca, sp. Lucas, magh. Lukacs, bg. Luka (și Lukan, Luko etc.), pol. Lukasz, rus. Luka (și Lukanea, Lukarea) etc. ☐ Din istoria Moldovei este cunoscut Luca Arbore, devenit personaj în Viforul de B. Șt. Delavrancea; Luca Stroici, cărturar din sec. 16 – 17; din domeniul artelor plastice: Luca della Robbia, Luca Signorelli, Lucas Cranach, Lucas van Leyden etc.

CÎRJE, Luca, boier român. A tratat în 1517 și 1521 alianța Poloniei cu Moldova îndreptată împotriva Imp. Otoman.