LÍTIU (< fr. {i}; {s} lat. lithium, gr. lithos „piatră”) s. n. Element chimic alb-argintiu (Li; nr. at. 3, m. at. 6,94; p. t. 179°C; p. f. 1.340°C), foarte ușor (gr. sp. 0,53), din grupa metalelor alcaline. Este monovalent în combinații și foarte activ din punct de vedere chimic. La temperaturi obișnuite se oxidează, intră în reacție cu azotul dând nitrura de l. Izotopul ⁶Li este unica sursă industrială de producere a tritiului. Se întrebuințează la dezoxidarea, alierea și modificarea aliajelor, ca agent termic la reactoarele nucleare și, sub formă de săruri, în medicină; compușii lui se folosesc la fabricarea sticlei speciale, a ceramicii termostabile etc. Se găsește în minerale ca lepidolit, spodumen ș.a. A fost descoperit de chimistul suedez J.A. Arfvedson în 1817. În 1818, Sir H. Davy a izolat metalul prin electroliză.