LICENȚĂ, licențe, s. f. 1. (În vechea organizare a învățămîntului) Titlu obținut, în baza unui examen, la terminarea studiilor superioare; examenul dat pentru obținerea acestui titlu; p. ext. diploma care conferă acest titlu. Mi-a spus că are de gînd să se înscrie din nou pentru licență. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. O licență în litere, neutilizată pînă astăzi, am pe undeva, în fundul geamantanului. C. PETRESCU, O. P. I 91. Bătrînii știau că fiul lor Costică... își luase licența în drept. MACEDONSKI, O. III 5. ◊ Examen de licență = examen care se dădea după terminarea studiilor superioare, pentru a obține titlul de absolvent și dreptul de a exercita profesiunea corespunzătoare acestor studii. 2. Atitudine, ținută care depășește limitele bunei-cuviințe; lipsă de respect pentru formele obișnuite. 3. (În expr.) Licență poetică = abatere ușoară de la regulile gramaticale, îngăduită în poezie pentru a învinge mai ales greutățile de versificație. 4. Autorizație dată unui inventator de a exploata un brevet de invenție. V. brevet. ♦ (Astăzi numai în țările capitaliste) Autorizație dată de stat unei persoane pentru exercitarea unui comerț (mai ales de băuturi spirtoase); permis. Guvernul britanic este gata să acorde licențe pentru exportul de drage în țările răsăritene. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2879.