LEUCÍ, leucesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A bate pe cineva. – Din leucă.
Sursa: DLRM
(1958)
|
Adăugată de
gall
| Semnalează o greșeală
| Permalink
LÉUCĂ, leuci, s. f. Parte a carului formată dintr-un lemn încovoiat, cu un capăt îmbucat în osie și cu celălalt prins de loitră, spre a o sprijini. ◊ Expr. A fi lovit (sau bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap) = a) a fi zăpăcit, prostănac, idiot; b) a fi beat. – Din bg. levka.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
LÉUCĂ ~ci f. Piesă de lemn încovoiată, prinsă cu un capăt de osie, iar cu celălalt capăt de carâmb, care susține căruța sau carul. ◊ A fi pălit (sau bătut, trăsnit, lovit) cu ~ca (în cap) a fi zăpăcit, țicnit; prostănac. [G.-D. leucii; Sil. leu-] /<bulg. levka
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
LÉUCĂ s. (TEHN.) (reg.) mănușă, mână, (Munt. și Dobr.) suian. (~ la car.)
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
léucă (léuci), s. f. – Fuscel de loitră, parte a carului care se sprijină cu un capăt în osie cu celălalt în loitră. Germ. Leichse, prin intermediul mag. löcs (Cihac, II, 170; Tiktin; Scriban). Forma leucă este o reconstrucție analogică, pornind de la pl. leuci, leoci. Cf. slov. levča, sb. lijevča, bg. levka (acesta din urmă probabil din rom.). – Der. leucaș, adj. (încovoiat, răsucit); leucit, adj. (bătut cu bățul).
Sursa: DER
(1958-1966)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink
léucă s. f. (sil. leu-), g.-d. art. léucii; pl. leuci
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
lovit cu leuca expr. (pop.) nebun.
Sursa: Argou
(2007)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink