invocație (lat. invocatio „chemare”, „rugă”), figură care în retorica clasică înseamnă rugăciune adresată unei muze, unei divinități, pentru a-i cere inspirație. În literatura română, un exemplu de i. înseamnă invocarea, mai mult formală, a divinității pentru implorarea unui ajutor (P): „Tănase: Te cunosc și eu prea bine! Sbierea (căzând în genunchi): Și dumneata?... Am murit! Sfinte Petre!... Sfântă Ana!... Mucenice Spiridoane!... Scăpați-mă de pieire!... O să vă dau trei icoane Tot de-aramă poleite cu aur... sau cu argint”. (B. P. Hasdeu) Prin extensiune, Eminescu folosește i. adresându-se unui erou național, ca Vlad Țepeș: „Cum nu vii, tu, Țepeș Doamne, ca, punând mâna pe ei, Să-i împărți în două cete, în smintiți și în mișei, Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” Astăzi, în aproape toate literaturile care au atins apogeul evoluției moderne, i. este o figură desuetă din pricina caracterului său naiv-liric. Sin. dinosis (gr. deinosis).