INEL, inele, s. n. 1. Cerc mic de metal (de obicei prețios și prevăzut cu pietre scumpe) care se poartă ca podoabă pe deget. Asculta din fotoliu, jucîndu-se cu inelele. GALACTION, O. I 307. Inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. EMINESCU, O. I 79. Pe masă era un frumos rubin, Inel de formă antică, ALEXANDRESCU, M. 374. ◊ Inel de logodnă = verighetă. Îi zise să ia inelul de logodnă. ISPIRESCU, L. 25. ◊ Fig. Inelul des de bărbați se desfăcu. DUMITRIU, N. 9. ◊ Expr. (Despre persoane) Tras (ca) prin(tr-un) inel = cu talia subțire, zvelt. Era voinic și tinerel, înalt și tras ca prin inel. COȘBUC, P. I 281. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. ♦ (Metaforic) Buclă de păr. Părul, în inele, căzîndu-i pe grumaz, MACEDONSKI, O. I 214. Chica ta-i toată inele, Gura ta-i fagur de miere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 21. ♦ Inelul lui Saturn = bandă luminoasă care înconjură planeta Saturn. 2. Obiect în formă de cerc, avînd diverse întrebuințări practice. V. verigă. ♦ (La pl.) Aparat de gimnastică constînd din două cercuri de fier îmbrăcate în piele, suspendate de funii. 3. Strat de lemn care se formează anual la plantele lemnoase. Numărul inelelor arată vîrsta copacului. 4. Fiecare din segmentele din care este alcătuit corpul animalelor din încrengătura viermilor.