IATAGAN, iatagane, s. n. Sabie scurtă încovoiată, cu două tăișuri, pe care o foloseau turcii la atac. Într-un colț la o portiță era liniște, și acolo sta de strajă un oștean bătrîn, cu două iatagane încrucișate în seleaf. SADOVEANU, F. J. 668. Și-i fulgeră-n cap ochii și-n mînă iataganul. COȘBUC, P. I 53. Venea tot iuruș, cu iataganul în dinți. GHICA, S. 16. – Variantă: iartagan (ALECSANDRI, T. 227, SEVASTOS, C. 276, ȘEZ. VI 151) s. n.