HÎRȘTI interj. (Și în forma hîrșt; uneori cu valoare de verb) 1. Onomatopee care redă zgomotul produs prin frecarea sau zgîrierea cu un obiect pe o suprafață (aspră). Scosese un chibrit, hîrști! ș-a dat foc fînului. SADOVEANU, P. S. 16. 2. Onomatopee care redă zgomotul produs prin spintecarea cu putere a aerului. ◊ (Cu aluzie la repeziciunea unui gest) Se luptă cu dînsul pînă îi veni bine și hîrșt! îi tăie capul. ISPIRESCU, L. 200. Duminicile bîzîiam la strană și hîrști! cîte un colac. CREANGĂ, A. 10. – Variante: hîrșt, harșt (ISPIRESCU, L. 200) interj.