HÎRÎI, hîrîi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme) A scoate un zgomot dogit, a face hîr (2). Ornicul începu să hîrîie lung-lung, apoi prinse a bate ceasurile cu zgomot de fierării vechi. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Fig. Îmi hîrîie în cap războiul. Îmi uruie ceva în creier, mereu, fără astîmpăr. SAHIA, N. 54. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli. V. horcăi. Glasul îi hîrîi a rău. CAMILAR, N. II 397. Trăgea dintr-o țigară și hîrîia din cînd în cînd din gît. PAS, Z. I 104. Își auzea răsuflarea cum îi hîrîie regulat și prelung ca o rîșniță. VLAHUȚĂ, O. A. 127. 3.. Intranz. (Rar) A sforăi. Hîrîie boieru ca zăvodu... doarme dus. ALECSANDRI, T. I 336. 4. Intranz. (Peiorativ) A vorbi neclar, a mormăi. Care-i acolo? se răsti domnul Ienulescu, repezindu-și spre locul acela piciorul. Cine hîrîie? CAMILAR, N. II 163. Intră popa în casă și începe să hîrîie pe nas. STANCU, D. 32. Spuneți-mi cum s-a întimplat? – Ce să se întîmple? a hîrîit, cu spaima mirării, moș Hau. SADOVEANU, N. F. 113. 5. Intranz. (Despre cîini și lupi) A mîrîi. Cîni mari albi se încleștau în luptă, hîrîind. CAMILAR, T. 113. Bubuie, nu-mpușcă, Hîrîie, nu mușcă (Moara cu motor). SADOVEANU, P. C. 14. 6. Tranz. A întărîta, a zădărî. ♦ Refl. A se certa, a se ciondăni. 7. Refl. (Rar) A se lovi cu zgomot (de ceva). Nu vezi cum te hîrîi de toate pietrele? D. ZAMFIRESCU, la TDRG.