HERMENEÚTICĂ (ERMENEÚTICĂ) (< fr., gr.) s. f. Arta sau știința de a interpreta textele vechi; știința exegezei. Prefigurată în filozofia greacă, h. s-a conturat mai precis în contextul polemicii dintre protestanți și catolici privind interpretarea textelor biblice (h. sacră). În Evul Mediu, h. presupunea o lectură a „Bibliei” pe patru niveluri de interpretare: literar, alegoric, moral și escatologic. Ulterior, h. s-a aplicat și relatărilor cu valoarea istorică (h. istorică), diverselor categorii ape operei de artă (h. artei), elaborării regulilor pentru interpretarea legii (h. juridică). O dată cu Fr. Schleiermacher, se constituie o h. generală, ca studiu al expresiilor aparținând diferitelor culturi și epoci. Apoi W. Dilthey (și școala sa) includ h. printre metodele cunoașterii specifice „științelor spiritului”. Ca metodă, h. stabilește regulile de comprehensiune și interpretare a simbolurilor care exprimă viața spirituală. M. Heidegger a utilizat h. în interpretarea ființării umane, iar H. Gadamer a elaborat o h. filozofică înțeleasă ca o „filozofie practică” orientată spre cercetarea „fenomenului comprehensiunii”, a presupozițiilor care scapă abordării analitico-experimentale. Dezvoltând programul lui Gadamer, M. Riedel a inițiat o h. criticistă, având ca obiect practica cercetării din disciplinele socio-umane contemporane.