GROHĂIT, grohăituri, s. n. Faptul de a grohăi; sunet caracteristic, gros și sacadat, pe care îl scot porcii; grohăitură. – V. grohăi.

grohăit sn [At: CANTEMIR, IST. 298 / V: ~ănit, ~hoit, ~gonit, ~onhănit, ~onit, ~ooit, ~oonit, ~ootit, gruh~, gruhâit, gruhuit / Pl: ~uri / E: grohăi¹] 1 Grohăire. 2 (Ccr) Sunet produs de porci.

GROHĂIT sbst. Faptul de a grohăi; strigătul porcului: aude un ~ de porc p’aproape de dînsul (ISP.).

GROHĂIT, grohăituri, s. n. Faptul de a grohăi; strigăt caracteristic, gros și sacadat, pe care îl scot porcii; grohăitură. – V. grohăi.

GROHĂIT s. n. Sunetul caracteristic, gros, sacadat, pe care îl scot porcii și mistreții. Cînd îl văzură pe Negoiță, [porcii] îl primiră cu un grohăit la început amenințător și aspru, dar pe urmă din ce în ce mai prietenos și mai duios. GALACTION, O. I 298. Pare că se și aude... grohăitul fiarei și sunetul cornului de vînătoare. ODOBESCU, S. III 134.

grohăít n., pl. urĭ. Acțiunea de a grohăi mereŭ.

goroi² v vz grohăi¹

grăui^[1] v vz grohăi¹ corectat(ă)

grofăi v vz grohăi

grofăni v vz grohăi

grohăi² vt [At: I. CR. II, 55 / V: gruh~ / Pzi: ~esc / E: fo, cf grohot] (Reg) 1 A călca în picioare. 2 A înlătura paiele de pe arie când se treieră cu caii. 3 A decoji meiul. 4 A pune caii să calce spicele până ce rămâne numai sămânța și pleava.

grohăi¹ vi [At: CREANGĂ, A. 21 / V: goroi, grăui, ~ofăi, ~ogăni, ~hoi, ~hoti, ~oi, ~oni, ~ooi, ~ooni, ~ooti, ~ăni, ~honi, ~onhăni, gruhâi, gruhui / Pzi: 3 ~e / E: groh] (D. porci) A scoate sunete caracteristice speciei.

grohăni v vz grohăi¹

grohănit sn vz grohăit

grohoi v vz grohăi¹

grohoit sn vz grohăit

grohoni v vz grohăi¹

grohonit sn vz grohăit

grohoti¹ v vz grohăi¹

groi² v vz grohăi¹

gronhăni v vz grohăi¹

gronhănit sn vz grohăit

groni v vz grohăi¹

gronit sn vz grohăit

grooi v vz grohăi¹

grooit sn vz grohăit

grooni v vz grohăi¹

groonit sn vz grohăit

grooti¹ v vz grohăi¹

gruhăi v vz grohăi²

gruhăit sn vz grohăit

gruhâi v vz grohăi¹

gruhâit sn vz grohăit

gruhui v vz grohăi¹

gruhuit sn vz grohăit^[1] modificată

GROHĂI¹ (~ăește, -ăe) vb. intr. A striga, a geme ca porcul: porcul... mergea în urma lui, grohăind și mușluind pe jos (CRG.); vine mistrețul grohăind din rît și duduind pămîntul (ISP.) [sl. grohati, grohotati].

GROHĂI² (-ăesc) vb. tr. 🚜 A aduna de pe arie, cu tîrnul, ultimele fire de paie rămase peste pleavă și grîu, cînd se treiera cu caii [srb. gruhati].

❍ GROHOI GROHĂI ^1,2.

GROHOT¹ (pl. -te) sn. = GROHĂIT: un ~ ce venea deslușit dinspre pădure (GRIG.).

GROHOTI¹ (-otesc) vb. intr. = GROHĂI¹: dacă porcii... grohotesc, crede fata că... într’un an se va mărita (MAR.).

❍ GRUHUI (-uesc) vb. tr. 🚜 = GROHĂI²: cînd svîrle plugarul cu lopata în sus bucatele gruhuite, strînse la steajăr, svîrle și boabe și pleavă.

GROHĂI, grohăi, vb. IV. (Obișnuit la pers. 3) Intranz. (Despre porci și mistreți) A scoate grohăituri. În coteț scroafa a adormit, tolănită, grohăind molcom către cei doisprezece purcei care o sug, lacomi. CAMILAR, TEM. 50. Purcelul grohăi mulțumit și începu să caute pe jos. REBREANU, R. I 147. Am găsit copila teafără însă răsturnată cu albiuța de niște porci care grohăiau împrejurul ei. CREANGĂ, A. 21. ◊ Fig. (Depreciativ, despre oameni) Rămas la masă... chiaburul rîse iarăși mușcător, grohăind de veselie ațîțătoare. DUMITRIU, N. 241. – Prez. ind. și: grohăiesc (BOGZA, C. O. 129).

GROHOTI, pers. 3 grohotește, vb. IV. Intranz. 1. (Despre pietrele tîrîte de o apă sau desprinse dintr-un munte) A face zgomot rostogolindu-se sau prăvălindu-se. Urlă Tarcăul în vale, umflat de puhoaie; din ce în ce mai tare s-aud grohotind bolovanii tîrîți în valurile-i posomorîte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 155. 2. (Despre porci) A grohăi.

GROHOTI, pers. 3 grohotește, vb. IV. Intranz. 1. (Despre pietre) A face zgomot rostogolindu-se. 2. (Despre porci) A grohăi. – Slav (v. sl. grohotati).

A GROHĂI pers. 3 grohăie intranz. (despre porci) A scoate sunete repetate, groase și scurte, caracteristice speciei; a face „groh-groh”. /groh + suf. ~ăi

A GROHOTI pers. 3 ~ește intranz. A face zgomot rostogolindu-se și sfărâmându-se. /<sl. grohotati

grohăì v. a striga din gât ca porcul. [Onomatopee].

grohotì v. a se sfărâma (vorbind de stânci): s’aud grohotind bolovanii. [Rus. GROHOTATI, a bubui].

gróhăĭ și (maĭ rar) gróhoĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (imit. care arată glasu porculuĭ bătrîn, care glas seamănă cu huruitu prăbușiriĭ și măcinăriĭ. E o var. grohotésc și rudă cu lat. grundire, grunnire, vfr. gronir, nfr. grogner, gronder, germ. grunzen ș. a.). Se zice despre glasu porculuĭ mulțămit orĭ furios. V. tr. (și gruhăĭ, d. rus. grúhnutĭsĕa, a se prăbuși cu huruĭală. V. Bern. 1, 357). Bat și separ de pleavă cerealele la arie (Șez. 30, 169). V. gîrtonesc, guiț.

grohotésc v. tr. (vsl. grohotatĭ, rus. -átĭ, a hohoti; rut. -íti, a bubui; bg. grohnuvam, bubuĭ. V. grohăĭ, grohot, zdruhăĭ). Sud. Fărămițesc, prefac în grohotiș.

grúhăĭ, V. grohăĭ.

grohăit s. n., pl. grohăituri

grohăit s. n., pl. grohăituri

grohăit s. n., pl. grohăituri

grohăi (a ~) vb., ind. prez. 3 grohăie, imperf. 3 pl. grohăiau; conj. prez. 3 să grohăie

grohoti (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. grohotește, 3 pl. grohotesc, imperf. 3 sg. grohotea; conj. prez. 3 să grohotească

grohăi (a ~) vb., ind. prez. 3 grohăie, imperf. 3 sg. grohăia; conj. prez. 3 să grohăie

grohoti (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. grohotește, imperf. 3 sg. grohotea; conj. prez. 3 să grohotească

grohăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. grohăie; imperf. 3 sg. grohăia

grohoti vb., ind. prez. 3 sg. grohotește, imperf. 3 sg. grohotea; conj. prez. 3 sg. și pl. grohotească

grohăesc, -hăe 3, -hăiam 1 imp.

GROHĂIT s. v. guițat.

GROHĂIT s. grohăitură, guițat, guițătură, (reg.) grohot. (~ porcului.)

GROHĂI vb. v. guița.

GROHOTI vb. v. grohăi, guița.

GROHĂI vb. a guița, (reg.) a grohoti, a gurui, (Ban. și Olt.) a coicăi, (Mold. și Bucov.) a covița, a covițăi. (Porcul ~.)

grohoti vb. v. GROHĂI. GUIȚA.