fuga vt [At: CUV. D. BĂTR. II. 155 / Pzi: nct / E: ml fugo, -are sau fugă] (Îrg) 1 A alunga. 2 A fugări.

FUGA adv. Într-un ritm rapid; în grabă; repede; iute. /<lat. fuga

FUGĂ¹, fugi, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă sau (reg.) de-a fuga = în timp ce fuge, fugind; p. ext. în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Pe fugă = repede, grăbit. Cu fuga = imediat, fără amânare. În fugă (sau în fuga) mare = fugind foarte repede. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Într-o fugă = fugind tare și fără oprire. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. A (o) ține numai (într-)o fugă = a alerga întruna, fără întrerupere. O fugă (bună de cal) = o distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Părăsire grabnică (și uneori pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3. (Min.) Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez. – Lat. fuga.

FUGĂ², fugi, s. f. Gen și formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, constând în expunerea imitativă a una, două sau, mai rar, trei teme după un plan tonal-armonic precis. – Din it. fuga.

fugă² sf [At: DEX / Pl: fugi / E: it fuga] Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie expusă de o voce este reluată pe rând de celelalte voci și dezvoltată după legile contrapunctului.

fugă¹ [At: DOSOFTEI, V. S. 80/2 / Pl: fugi / E: ml fuga] 1 sf Plecare grăbită din fața unei primejdii. 2 sf Părăsire grabnică (și pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3 sf Refugiere. 4 sf (Îvp) Băjenie. 5 sf Evadare. 6 sf Dezertare. 7 sf (Pop) Plecare a unei fete cu un bărbat cu care dorește să se căsătorească fără voia părinților. 8 sf Deplasare cu pași mari și repezi Si: alergare (1), goană. 9 sf (Îlav) Din (sau în~) sau (reg) de-a ~ga În timp ce fuge Si: fugind. 10 sf (Pex; îal) În grabă. 11 sf (Pex; îal) Fără o examinare mai atentă. 12 sf (lav) Pe ~ Repede. 13 sf (Îlav) Cu ~ga (sau, îrg, de ori la) ~ Repede. 14 sf (Îal) Fără amânare. 15 sf (Mun; îlav) D-a-n ~ga Pe apucate. 16 sf (Îlav) În ~ (sau în ~ga) mare Fugind foarte repede. 17 sf (Îlav) În ~ga calului (sau cailor) În galop. 18 sf (Fam; pex; îae) În viteză. 19 sf (Îlav) Într-o ~ Fugind tare și fără oprire. 20 sf (Îe) A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) ~ A alunga. 21 sf (Îae) A fugări. 22 sf (Îe) A o lua (sau a o rupe, rar, a o pleca, a o apuca, a o tuli) la ~ sau a o rupe (sau a o rade, a o tăia) de-a ~ga (sau de ~) A porni în goană. 23 sf (Îe) A (o) ține numai (într-)o ~ A alerga întruna, fără întrerupere. 24 sf (Îe) A da o ~ (până la...) sau a da (cu) ~ga A se duce repede (până la...). 25 sf (Îs) O ~ (bună) de cal O distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. 26 av (Îf fuga) Repede. 27 av Fără întârziere. 28 sf (Trs; gms; îs) ~ de cai Cursă de cai. 29 sf Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez.

fugi vi [At: COD. VOR. 128/12 / Pzi: fug / E: mlp fugire (=fugere)] 1 (Construit, adesea, cu pp „de”, rar „dinaintea”, „din fața”, înv, „de către”) A se depărta repede, spre a evita un pericol. 2 A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrângere Si: a se refugia. 3 (D. un deținut) A evada. 4 (D. un ostaș) A dezerta. 5 (D. o persoană dintr-o țară cu regim totalitar) A părăsi în mod ilegal țara, pentru a cere azil politic în alt stat. 6 (Îe) A ~ în lume A pleca de acasă (fără să se știe unde). 7 (D. îndrăgostiți) A-și părăsi pe ascuns familia, plecând să trăiască împreună. 8 A se deplasa cu pași repezi, în fugă¹ (8) Si: a alerga (15), a goni. 9 (Îe) A-i ~ (cuiva) pământul (rar, terenul) de sub picioare Se spune când cineva își pierde echilibrul și este gata să cadă. 10 (Fig; îae) Se spune când cineva își pierde cumpătul. 11 (D. lapte și d. alte lichide) A da în foc (când fierbe). 12 (Pop; d. o lăuză; îe) A-i ~ laptele A nu mai avea lapte. 13 (Îe) A-i ~ (cuiva) sufletul A fi inconștient, ca mort. 14 (Îe) A-i ~ (cuiva) sângele (la cap, la inimă) A se congestiona. 15 (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii în fundul capului A i se tulbura vederea. 16 (Reg; îe) A ~ din săltate A sălta. 17 (Urmat de determinări introduse prin pp „după”) A alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, a-l prinde. 18 (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii după cineva A privi insistent, cu admirație, cu dor pe cineva. 19 (Îae) A-i plăcea de cineva. 20 (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii pe ceva A nu-și putea fixa privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori). 21 (Fig; d. vreme sau d. unități de timp) A trece repede. 22 (Fig; d. peisaje din natură) A se perinda prin fața ochilor cuiva care trece în viteză (într-un vehicul sau, în trecut, călare). 23 A se retrage dintr-un loc. 24 (La imperativ) Pleacă! 25 (La imperativ) Du-te repede! 26 (La imperativ) Lasă-mă-n pace! 27 (Fam; îe) Fugi de-aici! Pleacă! 28 (Îae) Nu mai spune! 29 (Fam; îe) Fugi de-acolo! Da' de unde! 30 (Îae) Nici gând să fie așa! 31 (Urmat de determinări introduse prin pp „de”) A se sustrage. 32 (D. obiecte; îe) A-i ~ printre (sau dintre) degete A-i aluneca cuiva ceva din mână. 33 (D. persoane; îae) A scăpa cu abilitate dintr-o împrejurare. 34 (D. persoane; îae) A nu se lăsa prins.

FUGĂ I. sf. 1 Faptul de a fugi (dintr’un loc, dinaintea unei primejdii, etc.); proverb: fuga-i rușinoasă, dar e sănătoasă; au scăpat cu fuga M. -COST.; a o lua la ~; a o tuli la ~; a o rade la ~ SB.; a o lua d’a fuga ODOB.; a o rupe la ~ DLVR.; a o rupe de-a fuga (sau de ~); a se pune pe ~; elipt.: atunci noi, la ~, băieți! CRG. ¶ 2 Alergare, alergătură: a se întrece din ~; a alerga într’o ~; a veni în fuga mare; îl vedem venind în fuga calului I. -GH.; o ~ de cal, o distanță cît poate fugi un cal în galop, fără să se oprească; a da fuga, a da o ~, a fugi, a alerga repede; a pune pe ~, a lua la ~, a fugări, a sili să fugă ¶ 3 Cu fuga, repede, iute, de grabă; în ~, în treacăt, în grabă; pe ~, grăbit, repede, pe apucate; din ~, d’a ’n fuga, în pripă, în goană, alergînd. II. FUGA adv. Iute, în fugă, alergînd, fugind: feciorul se întoarce ~ speriat I. -GH.; au plecat ~ și au lăsat toată tabăra pustie M. -COST.; de aci, prin elipsa verbului: cînd s’a văzut scăpat, ~ speriat la prepeliță BR. -VN.; a încălecat pe murgul și ~ ’napoi I. -GH.; nici mai așteaptă să iee apă, ci ~ la stăpînă-sa CRG. [lat. fuga].

FUGĂTOR adj. verb. FUGI. 1 Care fuge ¶ 2 Care fuge iute, care aleargă: omul cu pietrele de picioare și fata fugătoare porniră împreună ISP. ¶ 3 Fugitiv, care dispare repede.

FUGI (fug) vb. intr. 1 A se depărta iute, alergînd, dintr’un loc, spre a scăpa de cineva, de teama unei primejdii, etc.; a alerga: ~ din casa părintească; ~ dinaintea vrăjmașului; ~ din închisoare; Fig.: fuge de-i iese sufletul, fuge ca și cînd ar fi scăpat din pușcă, fuge de-și scoate ochii, fuge de scapără pietrele, fuge mîncînd pămîntul, fuge ca vîntul ¶ 2 A căuta să scape, a se feri: de jurămînt să fugi, măcar de vei avea să juri și drept PRV. -MB.; de spovădanie fugi ca dracul de tămîie CRG.; fugi de cei răi!; de ce fugi, nu scapi ZNN. ¶ 3 A trece iute pe dinaintea ochilor: copacii, casele fug, se șterg ca niște năluci în urma noastră VLAH.; case, plute bătrîne ... toate fug și s’afundă în urma ei DLVR. ¶ 4 A trece iute: cum fuge vremea! VLAH. ¶ 5 A-i ~ ochii, a nu-și mai putea lua ochii, a sorbi cu privirea: îi fugea ochii de-atîtea străluciri CRG. ¶ 6 A-i ~ somnul, a-i trece somnul, a nu putea dormi: cui nu i s’a întîmplat să cază de somn ... și îndată ce se pune în așternut, să-i fugă somnul? GN. ¶ 7 Fugi de-acolo! sau fugi încolo! expresiune de neîncredere, cînd nu ni se par de crezut cele ce ni se spun [lat. vulg. fugīre < clas. fugĕre].

FUGULIȚĂ, FUGUȚĂ sf. dim. FUGĂ: a da fugulița PAMF.; vin’ fuguța GR. -N..

FUGĂ², fugi, s. f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie expusă de o voce este reluată pe rând de celelalte voci și dezvoltată după legile contrapunctului. – Din it. fuga.

FUGĂ¹, fugi, s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă sau (reg.) de-a fuga = în timp ce fuge, fugind; p. ext. în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Pe fugă = repede, grăbit. Cu fuga = imediat, fără amânare. În fugă (sau în fuga) mare = fugind foarte repede. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Într-o fugă = fugind tare și fără oprire. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. A (o) ține numai (într-)o fugă = a alerga întruna, fără întrerupere. O fugă (bună de cal) = o distanță nu prea mare, cât poate fugi, fără oprire, un om sau un cal. ♦ (Adverbial; în forma fuga) Repede, degrabă. 2. Părăsire grabnică (și uneori pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie. 3. Înclinare spre axa galeriei a montanților unei armături sau ai unui cadru în formă de trapez. – Din lat. fuga.

FUGĂ¹ s. f. 1. Deplasare cu pași mari și repezi; alergare, goană. Acum să ne întrecem din fugă. CREANGĂ, P. 51. Pe copite iau în fugă fața negrului pămînt. EMINESCU, O. I 148. Dar mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. ALECSANDRI, P. P. 72. ◊ Fig. Ocoli moara, se așeză iar pe mal, privind mai departe fuga înspumată a apelor. CAMILAR, TEM. 156. Cu această suflare rece în spate și pe subt fuga aceasta de nouri subțiri, cei doi călători au umblat în tăcere. SADOVEANU, B. 161. ◊ Loc. adv. Din (sau în) fugă = în grabă, în treacăt, fără o examinare mai atentă. Citi din fugă afișul. ▭ Observă în fugă arcul sprîncenei și mărimea curioasă a pleoapelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. Pe fugă = repede, grăbit. Mîncară pe fugă brînză de un ban și pîine de doi. VLAHUȚĂ, O. A. 137. Cu fuga = imediat, fără amînare. Trimit pe Titirez cu fuga la pădure. SBIERA, P. 180. Hai, deschideți cu fuga, dragii mamei! cu fuga! CREANGĂ, P. 21. În fuga calului (sau cailor) = în galop. Genarul venea în fuga calului de rupea pămîntul. EMINESCU, N. 15. O caleașcă trecu în fuga cailor. NEGRUZZI, S. I 16. În fugă sau în fuga mare = fugind foarte repede. Trecu aproape în fugă prin ogradă. SADOVEANU, O. IV 349. Vin copiii-n fuga mare. IOSIF, PATR. 26. Pe cînd vorbeau amîndoi – c-altminteri nu erau supărați – iată că vine în fuga mare feciorul de la dentist și-i spune să poftească. CARAGIALE, O. I 328. Într-o fugă = fugind tare, fără oprire. Am crezut că mă chemi pe mine ș-am alergat numai într-o fugă. ALECSANDRI, T. I 263. (Regional) Da-n fuga = pe apucate, la nimereală. Cu cîte o țoală aruncată pe dînsele, așa, da-n fuga. ISPIRESCU, U. 51. ◊ Expr. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) fugă = a goni, a alunga, a fugări. A o lua (sau a o rupe, rar a apuca) la fugă sau a o rupe de-a fuga = a porni în goană. După ce pun mîna pe cîrmă, – apucă la fugă. SADOVEANU, O. I 423. O iau la fugă după el, și oamenii după mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. A ține numai o fugă = a alerga într-una, fără întrerupere. De la Ocea pînă aproape de Grumăzești, a ținut numai o fugă. CREANGĂ, P. 117. O fugă (bună) sau o fugă bună de cal = o distanță nu prea mare, cît poate fugi, fără oprire, un om (sau un cal). Nu-i mai mult decît de-o fugă Pînă-n deal. COȘBUC, P. II 16. Încă o fugă bună de cal și am sosit într-un sat alcătuit de bordeie acoperite cu stuh. ALECSANDRI, C. 115. ♦ (Adverbial, în forma fuga) Fugind, alergînd, în fugă, repede, degrabă. Veni fuga un soldat, spuse ceva la urechea sublocotenentului – și dispăru. SAHIA, N. 88. ◊ (Cu valoare de verb) Cînd văzură ei una ca aceasta... fuga la boieri, de-i vestiră. CREANGĂ, P. 159. 2. Părăsire grabnică (și uneori tainică) a unui loc, pentru a scăpa de o constrîngere sau de o primejdie. La fugă, Tachi, că nu-i șagă... Tarsița vrea să-ți scoată ochii! ALECSANDRI, T. I 97. Fuga lui Cantacuzino și Cîmpineanu a făcut zgomot în Țara Romînească. BĂLCESCU, O. I 87. Un ferman că mi-și scotea... Cine, măre, că-l citea, Drumul fugii Mi-apuca. TEODORESCU, P. P. 477.

FUGĂ², fugi, s. f. Formă muzicală polifonică pe două sau mai multe voci, în care o melodie, expusă de o voce este reluată pe rînd de celelalte voci și dezvoltată după legile contrapunctului. O fugă de Bach.

FUGI, fug, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa cu pași repezi, a se mișca iute într-o direcție, a merge în fugă; a alerga, a goni. Fug caii, duși de spaimă, și vîntului s-aștern, Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Ipate... își fură copilul din covățică... și fuge cu dînsul acasă. CREANGĂ, P. 173. Mihnea-ncalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșîie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Fig. Zările se pierdeau într-o ceață ușoară spre care tremurau și fugeau parcă unde mărunte de lumină. SADOVEANU, O. V 505. Norii fugeau goniți de vînturile din înălțimi. GÎRLEANU, L. 41. ◊ (La imperativ sg., face narațiunea mai vie) Cît p-aci să puie zînele mîna pe ei. Și fugi, zînele după dînșii. ISPIRESCU, L. 164. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) pămîntul de sub picioare, se zice cînd cineva își pierde echilibrul și e gata să cadă sau, fig., cînd cineva se simte pierdut, cînd își pierde cumpătul. Simt că-mi fuge pămîntul de sub picioare și... dau să cad pe spate. CARAGIALE, O. II 312. A fugi mîncînd pămîntul = a fugi foarte repede. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după») A urmări în fugă, a alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) ochii după cineva = a nu-și mai putea lua ochii de la cineva, a privi insistent, cu admirație, cu dor, cu dorința de a poseda etc. A-i fugi (cuiva) ochii pe ceva = a nu-și putea fixa privirea pe ceva, a-i luneca cuiva privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori). Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cu puii tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dînșii. CREANGĂ, P. 99. 3.. Fig. (Despre vreme în general sau despre unități de timp) A trece repede, a se scurge. Vremea fuge pe nesimțite. ▭ Sînt veacuri de cînd unii după alții anii fug. DAVILA, V. V. 189. 4. Fig. (Despre peisaje din natură) A se perinda (ca urmare a unei iluzii optice) prin fața ochilor cuiva care trece în viteză mare (călare sau într-un vehicul). Pădurea fugea în două părți, desfăcută ca două aripi. SADOVEANU, O. IV 385. Trecem ca o săgeată prin lumea de arini, fuge tăpșanul cu satu-n spinare, fug oștile de arbori și stîncile speriate. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale în juru-i fug ca visuri. EMINESCU, O. I 92. 5. A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrîngere, de o situație neplăcută; (despre un deținut) a evada; (despre un oștean) a dezerta. Capii mișcării... fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Iată-i, înconjoară Garda ce-i urmase de cînd au fugit. BOLINTINEANU, O. 103. Alexandru Lăpușneanul... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd primejdia care trebuie evitată) Fugi tu de mine, fugi, căci eu Nu pot fugi de tine! COȘBUC, P. II 220. Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ (Despre îndrăgostiți) A-și părăsi familia, plecînd să trăiască împreună cu cineva. Are o fată care a fugit cu un chelner. C. PETRESCU, C. V. 259. Hai să fugim împreună, fiindcă părinții noștri se scumpesc pentru două sălașe de țigani. ALECSANDRI, T. I 55. ◊ Expr. A fugi în lume = a pleca departe (fără să se știe unde). Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. EMINESCU, O. I 176. De urît mă duc de-acasă Și urîtul nu mă lasă; De urît să fug în lume, Urîtul fuge cu mine. CREANGĂ, P. 141. ♦ A se depărta, a se retrage dintr-un loc. Fugi, dragă, din ferești, Nu stă o fată mare în ochii bărbătești. ALECSANDRI, T. II 102. ◊ Expr. (Familiar) Fugi de aici! = a) pleacă! dă-mi pace!; b) nu mai spune! ce tot spui! (Eliptic) Fugi, Ninico, cine ți-a băgat în cap prostii de astea? VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. Fugi de-acolo! = nici gînd să fie așa! da de unde! ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se sustrage, a se eschiva, a evita. Fugea de frigul și umezeala dinăuntru, iar căsuța babei i se părea un palat. DUNĂREANU, N. 24. Dar tu, copilă, fii cuminte Și fugi de dragoste în mai! IOSIF, PATR. 65. Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Să fugă toți de tine, toți, chiar ș-ai tăi copii. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Expr. A fugi printre (sau dintre) degete = a-i aluneca cuiva din mînă; fig. a se strecura cu dibăcie dintr-o împresurare, a nu se lăsa prins. Îi în stare să le fugă dintre degite, ca o șopîrlă. ALECSANDRI, T. II 20. – Forme gramaticale: (gerunziu) fugind și (rar) fugînd (ALEXANDRESCU, P. 149).

FUGĂ s.f. Compoziție muzicală polifonică în care vocile se succedă, repetînd fiecare melodia dezvoltată după legile contrapunctului. [< it. fuga, cf. fr. fugue < lat. fuga – urmărire].

FUGĂ s. f. compoziție muzicală polifonică în care vocile se succedă, repetând fiecare melodia dezvoltată după legile contrapunctului. (< it. fuga)

FUGĂ² fugi f. Compoziție muzicală polifonică, din mai multe voci care se succed, melodia fiind reluată pe rând și dezvoltată după legile contrapunctului. /<it. fuga

FUGĂ¹ fugi f. 1) Deplasare grăbită și cu pași mari. ◊ Din (sau în) ~ a) în treacăt; b) superficial. A pune (sau a lua) pe cineva pe (sau la) ~ a fugări pe cineva; a alunga. 2) Plecare grăbită și pe furiș dintr-un loc pentru a scăpa de o primejdie. /<lat. fuga

A FUGI fug intranz. 1) A se deplasa cu viteză; a alerga. 2) A alerga pe urmele cuiva. 3) A ocoli în fel și chip; a se eschiva. 4) A pleca întrerupând orice relații. 5) fig. (despre timp, fenomene naturale) A trece foarte repede. Timpul fuge. Norii fug. 6) (despre deținuți) A scăpa prin fugă (și pe ascuns); a evada. ~ din închisoare. 7) fam. (despre lichide) A da în foc. /<lat. fugire

fugă f. 1. fapta de a fugi; 2. depărtare cât poate fugi: o fugă de cal. [Lat. FUGA]. ║ adv. iute: fuga afară!

fugì v. 1. a se depărta repede, mai ales de frică: dușmanul fuge: 2. a trece iute: timpul fuge; 3. a se feri: fugi de cei răi; fugi deacolo! exclamațiune ce exprimă o neîncredere ironică. [Lat. FUGIRE].

fug, a -í v. intr. (lat. pop. fŭgire, cl. fúgere; it. fuggire, eng. fr. fuir, sp. huir, pg. fugir). Mă depărtez alergînd, maĭ ales de frică: calu fuge, dușmaniĭ fug. Trec ĭute: timpu fuge. Evit, mă feresc: fugĭ de omu răŭ! Fugĭ de aicĭ (saŭ de acolea!), dă-te la o parte, (fig.) tacĭ, nu maĭ vorbi: fugĭ de acolea cu frica asta! Fugĭ! Loc! La o parte! În lăturĭ! A-țĭ fugi ochiĭ după ceva, a sorbi din ochĭ, a nu ști ce să priveștĭ maĭ întîĭ de frumuseță.

fúgă f., pl. ĭ (lat. fŭga, vgr. phygé; it. foga, avînt, și fuga, fugă, sard. fua, fr. fuie, cat. sp. pg. fuga). Acțiunea de a fugi: a da, a trage o fugă, a da fuga acasă. Rezultatu fugiĭ, depărtarea cît se poate fugi: o fugă de cal. Muz. (it. foga). Bucată în care diferitele părțĭ se succed repetînd acelașĭ motiv saŭ subĭect. Ĭaŭ (saŭ apuc) fuga, o ĭaŭ la fugă, o croĭesc (saŭ o rup) la fugă (saŭ de fugă), mă pun pe fugă, fug, încep să fug. Din fugă, fugind: a apuca un măr din fugă. În fugă, fugind, (fig.) grabnic: scrie în fugă; Pe fugă (fig.), grabnic: a scrie pe fugă. Fuga adv. Fugind, (fig.) grabnic: s’a dus fuga, a scris fuga. Fuga! degrabă, ĭute! Prov. Fuga e rușinoasă, dar sănătoasă, fuga e salvatoare, deși e rușinoasă.

+fuga adv. (a se duce ~)

+fuga-fuga (foarte repede) adv.

+fuga-fuguța (foarte repede) adv.

fugă s. f., g.-d. art. fugii; pl. fugi

+fugă (în ~/într-o ~/pe ~) loc. adv.

fugi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fug, 3 sg. fuge, imperf. 1 fugeam; conj. prez. 1 sg. să fug, 3 să fugă; imper. 2 sg. afirm. fugi

fugă s. f., g.-d. art. fugii; pl. fugi

fugi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fug, imperf. 3 sg. fugea; ger. fugind

fugă (alergare, melodie) s. f., g.-d. art. fugii; pl. fugi

fugi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fug, imperf. 3 sg. fugea; ger. fugind

fug, -geam 1 imp., -gind ger.

fugă (fugi), s. f. – 1. Alergare, goană. – 2. Cursă. – 3. Părăsire grabnică, evadare. – 4. (Adv.) Iute, rapid, în goană. – Mr., megl. fugă, istr. fuge. Lat. fŭga (Pușcariu 663; Candrea-Dens., 667; REW 3548; DAR), cf. it., cat., sp., port. fuga. – Der. fuga, vb. (Trans. de Vest, a alunga), care ar putea reproduce și lat. fugare (DAR), cf. mr. fugare, sp. fugar; fugaci, adj. (iute la fugă, rapid), care poate reprezenta și lat. fŭgācem (Candrea-Dens., 688; DAR; cf. împotrivă Graur, BL, II, 10), dar care este mai curînd un der. cu suf. -aci, ca trăgaci, stîngaci, etc.; fugar, adj. (fugitiv); fugar, s. m. (fugit, evadat; armăsar; potîrniche albă, Tetrao lagopus); fugarnic, adj. (fugitiv), creație poetică și artificială); fugaș, s. m. (fugitiv); fugăreț, adj. (iute la fugă), prin transpunere a fr. fougueux, înv.; fugos, adj. (iute la fugă); fugău, s. m. (potîrniche albă, Tetrao lagopus; varietate de țînțar, Hydrometra paladum), cu suf. -ău (după ipoteza puțin probabilă a lui Drăganu, Dacor., V, 362, din încrucișarea lui fugi cu mag. fogoly „prizonier”). Cf. fugi.

fugi (fug, fugit), vb. – 1. A alerga, a o lua la goană. – 2. A evada, a scăpa din. – 3. A curge, a se scurge, a trece. – 4. A evita, a ocoli. – Mr. fug, fudzu, fudzită, megl., istr. fug. Lat. fŭgῑre, în loc de clasicul fŭgĕre (Pușcariu 662, Candrea-Dens., 665; REW 3550; DAR), cf. alb. fugoń, it. fuggire, fr. fuir, sp. huir, port. fugir. Cf. fugă.

fugă (it. fuga; fr., engl. fugue; germ. Fuge), lucrare contrapunctică* imitativă, de obicei instrumentală și mai rar vocală, construită în baza unei teme* și desfășurată într-un cadru tonal bine determinat. Termenul de f. este anterior apariției acestei forme, desemnând în sec. 14-16 imitația* și canonul (4). F. propriu-zisă are la origine motetul* polif. al sec. 16, format dintr-o succesiune de fraze* cu început imitativ la cvintă* și octavă*, conform diferențelor de înălțime a vocilor (2). Transpunerea motetului în muzica instr. dă naștere la începutul sec. 17 ricercarului*, formă polif. constituită din mai multe subiecte* expuse imitativ, care păstrează încă în bună parte un cadru modal (Frescobaldi, G. Gabrieli, Pachelbel, Buxtehude). Forma (II) de f. se cristalizează abia la sfârșitul sec. 17 prin reducerea subiectelor la unul singur, cu dezvoltarea acestuia și afirmarea elementului tonal. F. își atinge apogeul în creația lui J.S. Bach (fugile din Clavecinul bine temperat, fugile pentru orgă și Arta fugii), unde sunt stabilite principiile arhitectonice de bază ale f. și în același timp sunt realizate cu o măiestrie unică nenumăratele virtualități artistice ale acestor principii. Tehnica f. a lui Bach și a contemporanilor săi (Haendel, Scarlatti) este preluată în sec. următoare, cu adaptări la particularitățile diferitelor stiluri*: clasic (Mozart, Beethoven), romantic (Schumann, Mendelssohn, Franck, Brahms) și modern (Hindemith, Șostakovici). Datorită largilor posibilități de diversificare a formei, atât descrierea f. cât și terminologia ei diferă de la un tratat la altul, toate cuprinzând însă câteva principii generale de construcție unanim acceptate: a) numărul vocilor polif. ale unei f. este de regulă constant pe tot parcursul ei. Cea mai des întrebuințată este componența de 3 și 4 voci; b) planul tonal al f. are ca punct de plecare tonalitatea (2) principală; c) forma f. este constituită, în mod schematic, dintr-o parte expozitivă, o parte de dezvoltare – evoluție tonală – [numită de unii și divertisment (5)] și o parte concluzivă. Structura morfologică tripartită, descrisă de diverși autori, este valabilă mai mult din punct de vedere tonal decât constructiv, deoarece partea ultimă adesea nu este îndeajuns de bine individualizată, afirmându-se mai degrabă ca o încheiere a dezvoltării. Unii o numesc stretto* din cauza frecvenței acestui procedeu la sfârșitul f., iar alții repriză*, dar într-un sens diferit de cel a reeditării expoziției din forma de sonată*. Mai nou, unii muzicologici (Czaczkes) consideră drept principal element morfologic al f. bachiene unitatea formată din expunerea tematică și episodul ce o continuă, unitate numită Durchführung (germ. „dezvoltare, realizare”). În această accepțiune, forma f. este compusă dintr-un șir de mai multe dezvoltări ale temei, dintre care prima cuprinde însăși expoziția f. Elementul arhitectonic care stă la baza f. este tema sau subiectul, constând dintr-un fragment melodic concis și pregnant. Ea se prezintă sub două aspecte: tema propriu-zisă și răspunsul* ei imitativ la cvinta superioară, cu inflexiune la dominantă*. Răspunsul poate fi real, în cazul unei transpuneri* exacte și tonal, atunci când transpunerea se face cu unele modificări [mutații (4)] ce au rolul de a păstra echilibrul tonal. Exceptând prima intrare (1), în care tema apare singură, ea este însoțită de obicei de contrasubiect*, cu care contrastează și in același timp se completează reciproc. Expoziția f. constând din intrarea temei pe rând la toate vocile, se desfășoară în cadrul stabil al tonalității principale. Uneori zona expozițională se poate prelungi prin una sau mai multe intrări suplimentare ale temei, formând o adevărată contraexpoziție, în același cadru tonal. Spre deosebire de expoziție, în partea de dezvoltare și evoluție tonală a f., intrările temei și ale răspunsului se fac în alte tonalități, înrudite cu cea principală: relativă*, dominantă, subdominantă și relativele lor, conform unui plan tonal propriu fiecărei f. Diversele expuneri ale temei sunt separate între ele prin episoade, numite și interludii (3) sau „divertismente”. Episoadele, construite din motive* ale temei și ale contrasubiectului, au în afara rolului de părți de legătură și pe cel de dezvoltare a materialului tematic de bază, prin diverse procedee: progresii*, imitații, contrapunctdublu (v. contrapunct răsturnabil) etc. Episoadele, prezente uneori încă în expoziție, au un rol de primă importanță în cursul dezvoltării, care nu este altceva decât o succesiune alternativ contrastantă de expuneri tematice în diverse tonalități și de episoade modulante (v. modulație) plasate între acestea. Un procedeu polif. aplicat în expunerile din cursul dezvoltării, în special spre sfârșitul ei, este stretta (1), o imitație în canon, la distanță apropiată, „strânsă”, dintre temă și răspuns. Cu ocazia strettei, tema poate suferi unele transformări ca: inversarea*, augmentarea*, diminuarea* sau alte modificări, producând diferite varietăți de canoane. Un alt procedeu este pedala (2), care intervine spre sfârșitul f. pe dominantă sau pe tonică*, pentru a pregăti sau a sublinia reîntoarcea la tonalitatea principală. F. cu o singură temă sau subiect poartă numele de f. simplă. F. cu mai multe subiecte (f. dublă, triplă, cvadruplă), de mai mare extensiune, cuprinde pe rând expoziții și dezvoltări ale fiecărui subiect, precum și stretto-uri obținute prin combinarea lor. (Ex. ultimul număr din Arta fugii de Bach). În unele f. subiectele pot fi expuse de la început împreună (Ex. f. dublă din Recviemul de Mozart).

fugă, fugi s. f. 1. Faptul de a fugi; deplasare rapidă, goană, alergare; (art.) repede. 2. Părăsire grabnică (și pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o primejdie. ◊ Fuga din Egipt = plecarea grabnică din Betleem a lui Iosif și a Fecioarei Maria cu pruncul Iisus, amenințat cu moartea de către Irod. – Din lat. fuga.

CURRENTE CALAMO (lat.) din fuga condeiului – Expresie folosită pentru a scuza o greșeală, o neglijență de stil.

FUGA din Egipt, călătoria de la Bethlehem în Egipt a lui Iosif împreună cu Fecioara Maria și pruncul Iisus, pentru salvarea acestuia de mânia lui Irod cel Mare. Revenirea în Galileea a avut loc după moartea lui Irod.

FUGIT IRREPARABILE TEMPUS (lat.) timpul fuge fără să se mai întoarcă – Vergiliu, „Georgica”, III, 284. V. și Eheu! Fugaces... labuntur anni.

GLORIA FUGIENTES MAGIS SEQUITUR (lat.) gloria se ține după cei ce fug de ea – Seneca, „De beneficiis”, 5, 1, 4.

IN VITIUM DUCIT CULPAE FUGA (lat.) fuga de greșeală duce la viciu – Horațiu, „Ars poetica”, 31. Teama de a nu greși duce la erori mari.

FUGĂ subst. 1. Fug (Ard). 2. Fuga b. (17 B II 168; Sd IV 25); – țig. (16 A II 132; 16 B II 250) etc. 3. Fug/escu, Marin (AO XV 105); -ești t. (Glos). 4. Fugaci, Gh, (Șchei III); -u (Viciu 15). 5. Fugaru, V. (T-Jiu); – Dinu, țig. (AO XXII 144); Fugariu (Hur 101). 6. Fugaș, Stoica (Vr C 179) 7. Fugata fam. (Moț); Fugăiă (Viciu 15). 8. Fugușilă zis și Fugușel. 9. Pt. fugar, fugaș – cf. trad. slavă: Bejan și derivatele.

a da șapte degete și-o fugă bună expr. a fura din buzunare.

a fugi ca tăunul cu paiul expr. a fugi foarte repede.

a fugi de dracul și a da de /peste ta-su / taică-su expr. a da dintr-un necaz într-unul și mai mare.

a pune pe fugă expr. 1. a alunga, a izgoni. 2. a obliga să se retragă / să se replieze în dezordine.

fugi cu pianul, că se varsă clapele! expr. (iron.) pleacă!

fugi cu ursul, că sperii copiii! expr. pleacă!

FUGA adv. v. curând.

FUGA adv. curînd, devreme, grabnic, imediat, iute, îndată, neîntîrziat, numaidecît, rapid, repede, (rar) tudila, (pop.) degrabă, momentan, (înv. și reg.) nepristan, numai, (reg.) mintenaș, minteni, (înv.) peșin, techer-mecher. (Să te întorci ~!)

FUGĂ s. 1. alergare, alergătură, goană, (Bucov.) scopcă, (înv.) repeziș, repezitură. (S-o ții tot într-o ~.) 2. goană, viteză, (fig.) zbor. (Mergi la el în ~ și adu-l aici.) 3. v. alergătură. 4. v. refugiu. 5. v. evadare.

FUGI interj. pleacă!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!

FUGI vb. 1. a alerga, a goni, (înv. și reg.) a cure, (reg.) a (se) încura, (Bucov.) a scopci. (Calul ~.) 2. a se căra, (fam.) a se cărăbăni, a se mătrăși, a o șterge, a o tuli. (Au ~ de la locul faptei.) 3. v. refugia. 4. v. evada. 5. v. dezerta. 6. a dispărea, (pop.) a lipsi, (fig.) a o șterge. (~ din fața mea!) 7. v. feri. (~ din calea lui!) 8. v. sustrage.

FUGĂ s. 1. alergare, alergătură, goană, (Bucov.) scopcă, (înv.) repeziș, repezitură. (S-o ții tot într-o ~.) 2. goană, viteză, zbor. (Mergi la el în ~ și adu-l aici.) 3. alergare, alergătură, goană, umblătură, umblet, (reg.) ștrapaț, (Ban.) prepurtare, (prin Transilv,) ștrapă. (După ceasuri de ~...) 4. pribegie, refugiu, (înv.) băjenărie, băjenărit, băjenie, băjenire, băjenit. (~ populației din calea năvălitorilor.) 5. evadare, (rar) evaziune. (~ unui deținut din închisoare.)

FUGI interj. pleacă!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!

FUGI vb. 1. a alerga, a goni, (înv. și reg.) a cure, (reg.) a (se) încura, (Bucov.) a scopci. (Calul ~.) 2. a se căra, (fam.) a se cărăbăni, a se mătrăși, a o șterge. (Au ~ de la locul faptei.) 3. a pribegi, a se refugia, (înv.) a băjenări, a băjeni. (Au ~ peste munți din pricina năvălitorilor.) 4. a evada, a scăpa. (A ~ din lagăr.) 5. (MIL.) a dezerta, (înv.) a lipsi. (A ~ din cazarmă sau de pe front.) 6. a dispărea, (pop.) a lipsi, (fig.) a o șterge. (~ din fața mea!) 7. a se feri. (~ din calea lui!) 8. a se eschiva, a scăpa, a se sustrage, (rar) a se strecura, (franțuzism) a se refuza, (înv. și reg.) a șovăi, (fam.) a se fofila. (Nu mai poate ~ de la datorie.)

FUGĂ. Subst. Fugă, fuguță (dim.), goană, alergare, alergătură, cursă, zbughire; sprint. Alergător, sprinter; fugar. Adj. Fugător (rar), fugăreț (reg.), fugar, fugaci; alergător. Vb. A fugi, a goni, a alerga, a merge în fugă; a fugi (a alerga) în goana mare, a trage o fugă, a fugi (a alerga) mîncînd pămîntul (de mănîncă pămîntul), a fugi ca tăunul cu paiul, a fugi (a zbura) ca gîndul, a alerga (a fugi) cu burta la pămînt, a se duce duluță (reg.), fuge (merge) de-i pîrîie (sfîrîie) călcîiele; a fugi întruna, a (o) ține numai (tot) o fugă; a o lua la fugă, a o apuca la fugă, a-și lua călcîiele (picioarele) de-a umeri (fam.), a o tuli (pop. și fam.), a o șterge, a o șterpeli (fam.), a o lua la picior, a o lua la sănătoasa, a o croi la fugă, a cîrpi (de-a) fuga, a o cîrpi de fugă, a o împunge la (de) fugă, a întinde o fugă, a (o) întinde (la drum), a o pîrli la (de) fugă, a o rupe la (de) fugă (la goană, la sănătoasa, de-a fuga), a se duce pe urlați, a o tunde (fam.), a-și lua tălpășița (catrafusele), a spăla putina, a o tuli la (de) fugă (la sănătoasa, la vale) (pop. și fam.), a o tivi la fugă (de fugă, fuga). Adv. În fugă, în fuga mare, într-o fugă, fuga, fuga-fuguța. V. dispariție, evitare, grabă, mișcare, viteză.

Fugit irreparabile tempus (lat. „Timpul zboară fără reîntoarcere”) – Vergiliu, Georgicele (III, versul 284). Aceeași idee au exprimat-o mulți scriitori de-a lungul vremilor (vezi: Eheu! fugaces… labuntur anni și Die Jahre fliehen). Aici însă accentul se pune pe ireparabil, pe ireversibil și deci pe concluzia că timpul trebuie întrebuințat cu folos. În Valea Frumoasei, Mihail Sadoveanu scrie că pescuitul cu undița era un divertisment al vizitatorilor, dar nu al tuturor, „ci numai al celor puțini, care înțeleg să dea un sens nobil tristului emistih: fugit irreparabile tempus” (Opere, vol. 14, p. 475).

In vitium ducit culpae fuga [lat. în traducere strictă: „Fuga de greșeală duce la o greșeală și mai mare (viciul) – sau, mai explicit: ”Teama de o greșeală te face să cazi într-una mai mare„] – Horațiu, Ars poetica, versul 31. Cugetarea cuprinde o precizare care de obicei nu-i citată, și anume: si caret arte, adică ”dacă n-are meșteșug„. Într-o lucrare consacrată tot artei poetice (Art poétique), Boileau a tradus același gînd în versul 64 din cîntul I: Souvent la peur dun mal nous conduit dans un pire (Adesea teama de un rău ne duce la altul și mai rău). Și Horațiu și Boileau se refereau numai la domeniul poeziei. Dar fabulistul La Fontaine (contemporan cu Boileau), în cartea XII, fabula nr. 18 Vulpea și curcănașii, a parafrazat și a extins ideea, pentru toate domeniile: Le trop dattention quon a pour le danger Fait le plus souvent quon y tombe. (”Prea marea teamă de-un pericol Te face-ades să cazi în el"). Cu timpul, atît versul lui Horațiu cît și cel al lui Boileau au încetat și ele să mai aibă o aplicare limitată numai la cîmpul literelor. Ambele pot fi astăzi folosite în toate variatele împrejurări în care, de teama unui lucru ce-l socotești rău sau greșit, urît sau primejdios, faci alt lucru care, uneori, e încă și mai greșit, urît sau periculos. LIT.

Quand on court après l’esprit, on attrape la sottise (fr. „Cînd fugi după spirit, prinzi prostia”) -spune Montesquieu în Pensées diverses (Cugetări diverse). Sensul este: cînd vrei să fii spiritual cu orice preț, ajungi uneori să debitezi neghiobii. LIT.

fuga vb. I (reg., înv.) a alunga, a fugări; a păfuga.