flaut (< it. flauto; fr. flute; germ. Flöte). Aparținând grupei instrumentelor de suflat din lemn, dar construit astăzi din metal (argint), f. este alcătuit dintr-un tub cilindric astupat la un capăt, un orificiu lateral, prin care instrumentistul insuflă aer în tub, și un sistem de clape (2) metalice care deschid sau închid mici orificii aflate de-a lungul tubului, variind astfel lungimea coloanei de aer care întră în vibrație și, implicit, înălțimea* sunetului produs. Înălțimea sunetelor este de asemenea variată datorită intensității suflului [v. flageolet (1)]. F. emite sunete pe o întindere de trei octave*: si(do₁)-do₄. F. are o lungime totală de 765 mm, putînd fi divizat în trei părți demontabile. Diameltrul corpului cilindric este de ca. 19 mm. Pe partea superioară a tubului cilindric se află orificiul lateral, de formă aproape rectangulară și având un diametru de 17 mm. Corpul f., reprezentat de partea centrală a tubului, are 13 orificii acoperite de clape, care se pot închide sau deschide sub acțiunea degetelor instrumentistului, partea inferioară a f. având doar trei orificii. F. se ține transversal, de la stânga spre dreapta, ceea ce îi mai conferă și denumirea de f. transversal (fr. traversière; germ. Querflöte) sau lateral. Din familia f. actual fac parte f. mare (descris mai sus), f. mic*, f. alto și f. bas. Fiind un instr. de factură melodică, f. i se încredințează adesea un rol solistic. În orch. simf. se folosesc 1-4 f., mai frecvent 2-3, unul din ei putând fi înlocuit cu f. piccolo sau f. alto, schimbarea notându-se în partitură* prin indicația muta in*... Partida* de f. se scrie pe un portativ* sau două în partitura* generală, deasupra tuturor celorlalte instr., notația făcându-se în cheia* sol. F. contemporan este rezultatul unui lung proces de inovare și perfecționare a vechilor instr. de suflat. F. este poate cel mai vechi instr. cunoscut. Menționările din antichitate amintesc de f. lui Pan (syrinx; v. nai), f. frigian, f. simplu, f. dublu ș.a. Un instr. mai apropiat de f. actual este f. drept* din sec. 16. Sec. 17 este dominat de creația fr. și it. dedicată f. drept, el fiind predecesorul direct al f. transversal. După o serie întreagă de perfecționări aduse f. transversal, vizând ușurarea tehnicii instr. și obținerea unui timbru* cât mai plăcut, în 1831, Theobalt Boehm ajunge să stabilească dimensiunile proprii obținerii celor mai pure sunete și sistemul mecanic al acționării clapelor cel mai convenabil tehnicii instr. Sistemul Boehm este aplicat și în construcția f. actual. F. posedă un timbru destul de omogen, cu caracteristici de claritate și transparență, datorită cărora se evidențiază adeseori în partituri celebre, fie ca protagonist în concertele (2) instr., fie în scurte dar expresive solo*-uri în cadrul orch. Concertul clasic este reprezentat prin lucrări de J. Haydn (Concertul pentru f. și orch. în re major) și de Wolfgand Amadeus Mozart (Concertul pentru f. și orch. în re major și Concertul pentru f., harpă și orch.). Epoca romantică îl folosește mai mult în desfășurările simf. Impresionismul fr. îi conferă o nouă dimensiune, explorând resursele de mister ale registrului (I, 1) grav (solo din Preludiu la după-amiaza unui faun de Debussy), de asemenea în lucrări de Ravel. În muzica românească, contemporană, f. își găsește aplicarea în lucrări solistice cât și pentru formații camerale* și simf. concertante (Concert pt. f. și orch. de Anatol Vieru, Concert pt. f. și orch. de Liviu Glodeanu). Abrev. în partitură: fl.