ELOCUȚIUNE (< fr. élocution < lat. elocutio, vorbire) Parte a retoricii care se ocupă cu alegerea și așezarea cuvintelor într-un discurs, cu scopul unei expuneri cît mai clare și frumoase, și ale cărei reguli clasice sint expuse de Aristotel în Retorica sa. În accepția proprie a cuvîntului, elocuțiunea nu este altceva decît enunțarea gîndirii prin cuvinte. Termenul elocuțiune este sinonim cu stilul, cu deosebire că elocuțiunea se aplică îndeosebi exprimării orale. Elocuțiunea cuprinde mijloacele stilistice prin care se reliefează gîndirea oratorului. Unii autori sînt de părere în a socoti această parte a retoricii drept cea mai importantă șt cea mai dificilă, deoarece mijloacele stilistice se pot combina în multe feluri, după intențiile și tăria cuvîntului. „Elocința, spune Quintilian, după cum se socotește de mai toți, (este) cea mai grea.” Dintre posibilitățile de combinare sînt de menționat: stilul simplu, stilul temperat și stilul sublim.