ELIPSĂ (< fr. ellipse < lat. lit. ellipsis < gr. elleipsis, lipsă) Scurtare a exprimării, prin suprimarea unui termen care a fost folosit puțin mai înainte, figură de stil frecventă în limba vorbită și chiar scrisă. Ex. Sergentul moare, șuierînd Pe turci în risipire, Iar căpitanul, (moare) admirînd Stindardu-n fîlfîire... (V. ALEXANDRI, Peneș Curcanul) Trahanache: „- Ce sînteți d-voastră, mă rog? (Sînteți) Vagabonzi? Nu! (Sînteți) Zavragii? Nu!... (Sînteți) Căuzași?” (I.L. CARAGIALE, O scrisoare pierdută) Elipsa prezintă un caracter literar, prin economisirea de vorbe, ca, de exemplu, în descrieri: „O curte mică, pavată, în care nu era rost de stat, în fund (era) neapărata livadă de pruni.” (N. IORGA, O viață de om) în proverbe și maxime: Homo (est) homini lupus. (Omul este pentru om un lup) (PLAUT, Asinaria) Cum e turcul (este) și pistolul. în narațiunile dramatice și precipitate: „Și cînd mă uit înapoi, doi hojmalăi se și luase după mine și unde nu încep a fugi, de-mi scăpărau picioarele și trec pe lîngă casa noastră și nu intru înăuntru, ci cotigesc la stînga și intru în ograda unui megieș; și din ogradă (intru) în ocol, și din ocol (intru) în grădina cu păpușoi.” (I. CREANGĂ, Amintiri din copilărie) După unii autori nu ar fi decît o singură elipsă incorectă, aceea a verbului; cele ce se referă la termenii necesari construcției firești a frazei, ca articolul, prepoziția, negația, subiectul verbului impersonal, putînd fi considerate solecisme (v.). Contrariul elipsei este pleonasmul (v.).