ELEGIE, elegii, s. f. 1. Specie a poeziei lirice în care se exprimă jalea unui poet nemulțumit de realitatea vremii sale; p. ext. plîngere, jeluire. «Contemporanul» întrerupe pentru un moment cu nota lui socială eternele elegii ale epigonilor eminesciani. ANGHEL, PR. 184. În fața munților noștri, sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi Nu poate și-n elegie chinurile a descri ( = a descrie). ALEXANDRESCU, P. 47. 2. Compoziție muzicală cu caracter melancolic, trist. Elegie de Massenet. ♦ Fig. Vîntul, încremenit pe creștetul înalt al pădurilor, nu-și mai cînta frunzelor eterna sa elegie. HOGAȘ, M. N. 96.