EI interj. 1. Exclamație care introduce, însoțește, întărește sau exprimă o întrebare. Ei, ce veste ne mai aduci de pe la tîrg? CREANGĂ, P. 44. ◊ (Introduce o întrebare la care se așteaptă un răspuns afirmativ, aprobarea unei atitudini sau expresia unei admirații) Ei, fata mea, nu ți-am spus eu că nu se mănîncă tot ceea ce zboară? ISPIRESCU, L. 14. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Ei, vornice Moțoace... spune, n-am făcut bine că m-am mîntuit de răii aceștii și am scăpat țara de o așa rîie? NEGRUZZI, S. I 153. 2. (Uneori repetat) Exclamație care exprimă sau însoțește și întărește un îndemn, o poruncă, o mustrare. V. ia. Ei, du-te, du-te și las’ să vedem! CREANGĂ, P. 157. Ei, ei! spînule, acuma să te văd cît ești de vrednic! id. ib. 204. Ei, Cătălin, Acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. EMINESCU, O. I 174. 3.Exclamație care exprimă mirare. Ei, da din greu mai adormisem! CREANGĂ, P. 278. 4. Exclamație care arată trecerea de la o idee la alta, mărind conținutul afectiv al frazei. Ei, acum te uiți la cană Că s-a spart! Dar dă-o-n foc! COȘBUC, P. I 237. Ei, căluțul meu, cînd ai ști tu în ce năcaz am intrat! CREANGĂ, P. 212. Rîzi?... Așa ți-i povestea?... Ei! las’ că te-oi face eu să rîzi pîn-îi plînge. ALECSANDRI, T. I 337. ◊ Expr. Ei și? v. și. Ei aș? v. aș. Ei bine! v. bine.