duruire sf vz durăire

DURUIRE, duruiri, s. f. Duruit. După ce se așeză la locul ei, în tăcerea caldă a iatacului, pătrunse din înălțime, înăbușită, duruirea prelungă și depărtată a tunetului. SADOVEANU, O. IV 223. Tunurile pocneau surd într-o duruire adîncă. id. ib. VI 33.

durăi [At: LB / V: ~rui / Pzi: ~esc / E: dura¹ + -ăi] (Pop) 1-2 vtr A (se) da peste cap (cu zgomot) Si: a (se) rostogoli. 3 vi (D. un car, o mașină etc.) A face zgomot mare Si: a durduca, ci hurduca, a hurui. 4 vt (D. om) A lucra la o mașină care huruie. 5 vi (D. o apă curgătoare) A curge cu zgomot Si: a vui. 6 vi (D. arme de foc; d. omul care le folosește) A produce pocnete puternice și dese. 7 vi (D. porumbel) A gânguri. 8 vu (Ban) A tuna.

durăire sf [At: PONTBRIANT / V: ~rui~ / Pl: ~ri / E: durăi] (Pop) 1 Rostogolire (cu zgomot). 2 Zgomot produs de un obiect în mișcare Si: huruitură, durăială, ciuruit, duruitură. 3 Zgomot produs de o persoană care folosește un anumit obiect. 4 (D. porumbel) Gângurit. 5 (Ban) Tunet.

durui v vz durăi

DURUI, durui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un vehicul sau o mașină cu roți, despre roțile lor etc.) A face zgomot mare în mers; a hurui. Căruța duruie pînă la noi acasă. STANCU, D. 181. Se aud pe culoare duruind roatele paturilor. C. PETRESCU, Î. II 75. Duruie surd, în încăperea extremă, mașina de cusut. id. C. V. 49. ♦ Fig. A vorbi repede, fără întrerupere și cu glasul ridicat. Uneori două cumetre se certau și glasurile lor mînioase duruiau fără întrerupere un răstimp. SADOVEANU, O. IV 28. ♦ (Rar) A lucra la o mașină care huruie. Amalia, nevasta lui Mogrea, duruia la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î. II 128. ♦ A lovi în ceva producînd zgomote scurte și repetate; a bate darabana. Măzărichea duruia pe măntăi ca-n tablă, ciocănea înfundat în căciuli, ciupea din obraji. V. ROM. noiembrie 1953, 155. 2. Tranz. (Rar) A da (pe cineva) de-a dura. (Fig.) Au fost și aci stăpîni... dar revoluția poporului i-a duruit. SADOVEANU, M. C. 108.

DURĂI, durăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A hurui. 2. Tranz. și refl. A (se) da peste cap, de-a dura, a (se) rostogoli. – Din dura¹.

A DURĂI durăi intranz. pop. A se rostogoli; a se da de-a dura. /dură + suf. ~ăi

A DURUI durui intranz. pop. 1) (despre vehicule, motoare și obiecte în mișcare) A produce un zgomot asurzitor continuu; a hurui. 2) A vorbi mult și fără rost; a flecări; a trăncăni; a pălăvrăgi. [Sil. -ru-i] /dur + suf. ~ui

durăì v. Mold. V. duruì.

duruì v. a trece făcând sgomot: trăsura durue. [Onomatopee].

dúrăĭ, -ít V. duruĭ.

dúruĭ, a -í v. intr. (d. dur-dur, huĭetu roatelor pe teren zgrunțuros. V. dură). Huruĭ, produc huĭetu dur-dur (ca trăsurile pe drum ș.a.): cĭocănitoarea duruĭa în scoarță cu clonțu-ĭ negru (Sadov., VR. 1930, 9-10, 194). – Și durăĭ.

duruire s. f., g.-d. art. duruirii; pl. duruiri

duruire s. f., g.-d. art. duruirii; pl. duruiri

duruire s. f., g.-d. art. duruirii; pl. duruiri

durui (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. durui, 3 duruie, imperf. 1 duruiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să durui, 3 să duruie

durăi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 durăie, imperf. 3 sg. durăia; conj. prez. 3 să durăie

durui (a ~) vb., ind. prez. 3 duruie, imperf. 3 sg. duruia; conj. prez. 3 să duruie

durăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. durăie, imperf. 3 sg. durăia

durui vb., ind. și conj. prez. 1 sg. durui, 3 sg. și pl. duruie, imperf. 3 sg. duruia

DURĂI vb. v. hurui.

DURĂI vb. v. tuna.

DURUI vb. v. hurui.

durăi vb. v. TUNA.

DURĂI vb. a durui, a hodorogi, a hurui, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.)

DURUI vb. a durăi, a hodorogi, a hurui, (rar) a turui, (pop.) a trăncăni, (reg.) a hurdui, a troncăni, (prin Ban.) a trăscări. (Căruța ~ pe strada pietruită.)

durui, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: „Apoi, fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi, 1925: 321). – Din dura; cf. durăi (MDA).

durui, duruiesc, vb. tranz. – A rostogoli: „Apoi fata ceea durăie găleata la cealaltă fată” (Papahagi 1925: 321). – Din dura; cf. durăi.