Dumitru (Sf.) m. 1. marele martir al cărui hram cade la 26 Octomvrie: Sf. Dumitru e începerea iernii; 2. începutul iernii (epocă mutatului), în opozițiune cu Sf. Gheorghe.

botez s.n. I (bis.) 1 Taină a religiei creștine (prima dintre cele șapte) prin care o persoană este primită in rîndurile credincioșilor. 2 Ritual prin care se săvîrșește prima taină creștină, iertîndu-i-se celui botezat păcatul originar, care constă în scufundarea de trei ori a noului născut în apă sfințită (în cultul ortodox) sau în stropirea corpului cu apă sfințită (în cultul catolic), atribuindu-se, în același timp, un prenume. La botezul copilului să fie adunați cu toții în dragoste familială (SLAV.). Nume de botez v. nume. ♦ Ext. Petrecere sau masă organizată cu prilejul botezului; cumetrie. 3 Apă sfințită utilizată la botez sau la Bobotează; agheasmă. 4 Stropire cu agheasmă a credincioșilor și a caselor lor de către preot, cu prilejul unor slujbe sau al unor sărbători bisericești. Cîtă vreme umbla popa cu botezul prin partea aceea de sat (AGÂR.) ♦ (fam.) Udare cu apă (în joacă)... Erau întîmpinați cu vedre de apă din care erau botezați (AGÂR). II Fig. 1 Expr. (milit.) Botezul focului = prima participare activă la luptă în timpul unui război. 2 (mar.) Ceremonial de lansare a unei nave noi pe apă. • pl. -uri. /de la boteza, prin derivare regresivă.

Dumitru (Dimitrie), sfânt mucenic, fost prim-dregător al cetății Solun (Tesalonic), numit de împăratul Maximian (286-305 d. Hr.). Îmbrățișând credința creștină, a fost condamnat la moarte, fiind împuns cu sulița în coastă. S-a bucurat din partea credincioșilor de o deosebită cinstire, prin nenumăratele biserici care-i poartă numele și prin adoptarea numelui său ca patron al unor așezăminte de binefacere sau al unor orașe. Este patronul orașului Craiova și al catedralei mitropolitane.

DUMITRU, Alexe (1935-1970, n. Mahmudia, jud. Tulcea), canoist român. Campion olimpic la canoe dublu, împreună cu S. Ismailciuc (Melbourne, 1956), campion mondial (1958) și european (1957).

Dumitru Unul dintre cele mai vechi și frecvente nume românești, Dumítru corespunde gr. Demétrios (fem. Demetría). Cu impresionant de multe atestări, dovadă a popularității sale, Demetrios era răspîndit în toată lumea elenică, de la Atena (un arhonte, fiul lui Phanostratos, în anul 309 î.e.n.), pînă în Macedonia (cîteva persoane în sec. 4-3 î.e.n., printre care și doi regi) și Siria (cîțiva cunoscuți regi din dinastia Seleucizilor, întemeiată de Seleucos, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, ginere al lui Demetrius Poliorcetes, rege între 306 și 285 î.e.n.; Demetrios I, supranumit Soter, rege între 162 și 150 î.e.n., apoi Demetrios II, supranumit Nikator, 146-138 și 130-125 î.e.n., Demetrios III, c. 95-86 î.e.n.). La origine o formă adjectivală, Demetrios păstrează pînă astăzi amintirea numelui zeiței Demeter (rom. Demetra corespunde dativului unei forme grecești mai tîrzii, Démetra). Fiică a lui Cronos (care ar fi înghițit-o la naștere) și a Rheei, soră a marilor zei din Olimp, Demetra este o veche divinitate a vegetației și a fertilității pământului, ocrotitoare a ogoarelor și a căsătoriei, cărora le dăruiește rodnicie. Deși foarte vechi, cultul lui Demeter capătă importanță deabia mai tîrziu, în epoca clasică. Necunoscută în inscripțiile miceniene, doar menționată în treacăt la Homer, Demetra începe să fie sărbătorită cu mult fast odată cu dezvoltarea agriculturii, de numele ei fiind legate și vestitele mistere eleusine. La origine avînd caracter pur local, acest cult secret de la Eleusis, bazat pe vechi rituri agricole, capătă din sec. 6-5 î.e.n. o semnificație și o arie de răs- pîndire din ce în ce mai largi. Ca urmare a cererii oracolelor sibiline, cultul lui Demeter a fost introdus și la Roma din anul 496 î.e.n., unde zeița a fost identificată cu o veche divinitate latină a vegetației, Ceres (de numele acesteia este legat și rom. cereale). Chiar din antichitate Demeter era „tradus” prin „pămîntul-mamă”, interpretare acceptată și astăzi de către specialiști, indiferent de modalitatea prin care se ajunge la această semnificație. Considerat în unanimitate nume compus, diferențele de interpretare apar numai în ceea ce privește primul element De-, al doilea, -meter „mamă”, nepunînd nici un fel de probleme. Acest De-, la origine Da- (după cum ne-o arată forma dorică Damáter) după unii nume preelenic al Pămîntului, ar corespunde gr. Gā (uit. gē) „pămînt”; o altă ipoteză propusă, pornind de la varianta eolică Do-, apropie primul element de radicalul indo-european *gdho-, din care ar proveni gr. chton „pămînt”, sanscr. Kșám, forma iliră dam (susținută prin varianta tesalică Dammater) și, desigur, lat. humus. Intrat în latină, Demetrius era purtat aproape în exclusivitate de străini. Nume ale mai multor martiri, Demetrius pătrunde în onomasticonul creștin și se răspîndește mai ales în răsăritul Europei, unde cultul unui martir grec din Salonic s-a bucurat de o mare popularitate. Intrat în onomastica slavă (v. sl. Dimìtriji, Dimitrŭ), numele devine foarte popular la ruși, ucrainieni, sîrbi, bulgari (aceștia din urmă îl consideră pe Dmitri drept sfînt național). Dintr-o perioadă destul de veche prin intermediar slavon Demetrios (pron. Dimītrios) ajunge și la noi, unde numeroasele credințe și obiceiuri populare legate de numele Dumitru dovedesc vechimea și răspîndirea cultului creștin altoit pe un puternic substrat păgîn. Denumirile populare ale sărbătorii, Sămedru, Sîmedru, Simidriu, devenite și nume de persoană, au pus și pun încă probleme specialiștilor noștri. (A fost emisă ipoteza că aceste nume ar continua forma latină Sanctus Demetrius; singura piedică în acceptarea acestei etimologii, modificarea neașteptată a lui -t- în -d-, ar putea fi însă înlăturată de existența formei Sămetru). Specific românească, populară și foarte frecventă, forma Dumitru pune și ea problema explicării primului -u-, cel final avînd rolul de suport pentru grupul de consoane. În cele mai vechi documente românești, numele apare în cîteva variante care se explică prin coexistența în timp a formei populare românești, a celei savante latine, și a formei de influență slavă: Dimitru – prima atestare în documentele Țării Românești, la 1387, Dumitru – prima atestare la 1429, Dimitrie – prima atestare, 1437 (de multe ori aceeași persoană era denumită, în acte diferite, cu două sau trei variante ale numelui, în funcție de pisarul documentului). În anul 1469 este atestat în documentele muntene și unul dintre cele mai frecvente hipocoristice de la Dumitru, Dima. După 1500 frecvența apariției în documente a lui Dumitru crește considerabil, numărul purtătorilor ridicîndu-se la 73, iar al celor numiți Dima la 13. Din această perioadă încep să apară în acte numeroase derivate și hipocoristice ale acestora, formînd o numeroasă, familie de antroponime (împrumutate și creații românești) dintre care cităm selectiv: Mitru, Mitrea, Mitra, Mitu, Mita, Mitac, Mitache, Mite(a), Mitică, Mituș(a), Dumitrache, Mitrache, Diman, Dimancea, Dimcea, Dimache, Dimuț, Dumitran, Mitran(a), Dumitraș, Dumitrașcu, Mitrașcu, Dumitrel, Mitrel, Dumitrică, Dimitriță, Mitriță, Mitiță, Dumitruș, Dumitruț(ă), Mitruț(ă), Mima, Mimi etc. Din secolul trecut au apărut și formele Demetru, Demetra sau numele de familie Demetriade, Demetrescu, Demetriu, care imită grafia latină a vechiului nume grecesc Demetrios. Un hipocoristic de modă apuseană este Mitty. Cu veche tradiție la noi, Dumitru este și astăzi unul dintre cele mai folosite prenume (o statistică recentă din Valea Sebeșului îl situează pe locul 7 ca frecvență). ☐ It. Demetrio, germ. Demetrius, magh. Demeter, Dőmőtor, Demetria, bg. Dimitri, Dimităr, rus. Dmitrii etc. ☐ Dimitrie Cantemir, istoricul Dimitrie Onciul, scriitorii Dimitrie Bolintineanu, Dimitrie Anghel, Demetru Dem. Demetrescu-Buzău (Urmuz), sculptorul Dimitrie Paciurea, chimistul rus Dmitrii Ivanovici Mendeleev etc. ☐ Jupîn Dumitrache și Mitică, renumite personaje din comediile lui I.L. Caragiale. Dmitri din Boris Godunov de Pușkin (și opera cu același nume de P. Mussorgski) etc.

ALMAȘ, Dumitru (1908-1995, n. Negrești, jud. Neamț), istoric și scriitor român. Prov. univ. la București. Lucrări privind Revoluția Franceză și Războiul Civil din S.U.A. („Căderea Bastilie”, „Nord contra Sud”). Romane istorice.

BAGDASAR, 1. Dumitru B. (1893-1946, n. Roșiești, jud. Vaslui), medic român. M. de onoare port-mortem al Acad. (1948), prof. univ. la București. Creatorul școlii române de neurochirurgie. Lucrări în domeniul chirurgiei tumorilor cerebrale. 2. Nicolae B. (1896-1971, n. Roșiești, jud. Vaslui), filozof român. Frate cu B. (1). M. coresp. al Acad. (1943). Prof. univ. la Iași. Studii de istorie a filozofiei, de teoria culturii și a cunoașterii, elaborate de pe poziția unui raționalism concret, considerat în sens larg, paradigmatic („Filozofia contemporană a istoriei”, „Teoria cunoștinței”, „Filozofia românească de la origini pînă astăzi”, „Teoreticieni ai civilizației”). Traducător al lui Kant. 3. Florica B. (1901-1978, n. Macedonia), medic psihiatru. Soția lui Dumitru B. Studii în neuropsihiatrie și pedagogie medicală privind reeducarea copiilor cu tulburări intelectuale și comportamentale. Contribuții în organizarea sanitară a țării. Prima femeie ministru din România (ministru al Sănătății: 1948).

BÂRCĂ-GĂLĂȚEANU, Dumitru (1903-1975, n. sat Lălești, jud. Vaslui), fizician român. Prof. univ. la București. Cercetări în domeniul spectroscopiei în infraroșu (spectrele vaporilor de hidrocarburi, bromură de etil, de amine, uleiuri vegetale etc.). Lucrări de mecanică, fizică, căldură.

BELU, Dumitru (1902-1980), teolog român. Prof. la Institutul Teologic din Sibiu. A susținut actualitatea filozofiei părinților bisericești în contextul vieții contemporane („Despre iubire”, „Împărăția lui Dumnezeu și Biserica”, „Tragicul în cadrul teologiei morale”).

BERCIU, Dumitru (1907-1998, n. sat Bobița, jud. Mehedinți), istoric și arheolog român. Prof. univ. la București. Specialist în arheologie preistorică („Arheologia preistorică a Olteniei”, „Cultura Hamangia”, „Buridava”).

BOTEZ, Dumitru D. (1904-1988, n. Roman), dirijor de cor și compozitor român. Prof. univ. la București. Elev al lui A. Ciolan. Muzică corală și vocală, lucrări didactice.

BRUMĂRESCU, Dumitru (1872-1937, n. Vălenii de Munte), pionier al aviației românești. A construit în 1909 un avion-elicopter amfibiu, încercat la București în 1911.

BUGHICI, Dumitru (n. 1921, Iași), compozitor român. Muzică simfonică cu tendințe programatice, de cameră și corală.

BUNGEȚIANU, Dumitru (1860-1932, n. Cosovăț, jud. Mehedinți), fizician român. Prof. univ. la București. Contribuții în meteorologie și la studiul propagării sunetului în lichide.

CAPOIANU, Dumitru (n. 1929, București), compozitor român. Muzică simfonică (concert pentru vioară, variațiuni cinematografice), vocal-simfonică, de cameră și de film, plină de vervă ritmică și culoare.

CARACOSTEA 1. Dumitru C. (1879-1964, n. Slatina), critic, istoric literar și folclorist român. Acad. (1938), prof. univ. la București. A utilizat metoda comparativă, formulînd teoria expresivității limbii și conceptul creativității artistice („Creativitatea eminesciană”, „Expresivitatea limbii române”). Întemeietorul școlii istorico-geografice în folcloristica românească („Poezia tradițională română”). 2. Andrei C. (n. 1908, București), inginer constructor român. Fiul lui C. (1). Prof. univ. la București. Studii și lucrări în domeniul rezistenței materialelor și al calculului construcțiilor. A introdus sudura și plăcile ortotrope la podurile Cîineni (1963) și Giurgeni-Vadul Oii (1970).

CIUREZU, D(umitru) (1901-1978, n. Pleșnița, jud. Dolj), scriitor român. Lirică bucolică, cu accente folclorice, a peisajului oltean („Răsărit”) și exuberant-vitalistă („Pămîntul luminilor mele”), evoluînd către esențializarea simbolică, bogat metaforică a sentimentelor („Cununa soarelui”).

COMBIESCU, Dumitru (1887-1961, n. Drănic, jud. Dolj), microbiolog și epidemiolog român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Contribuții la studiul tifosului exantematic, febrei tifoide, leptospirozei.

DAN, Dumitru (1890-1978, n. Buhuși), globe-trotter român. A participat la un concurs organizat de Touring-Clubul francez, fiind singurul dintre cei 200 de participanți care a dus la bun sfârșit o călătorie în jurul lumii (1910-1916). A parcurs toate continentele (cu excepția Antarctidei). Ceilalți trei tineri români participanți la expediție (Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu și Paul Pârvu) au murit în timpul călătoriei.

DĂMĂCEANU, Dumitru I. (1896-1978, b. Cosmești, jud. Galați), general român. S-a distins în luptele de la Mărășești (1917). Rol important în lovitura de stat de la 23 august 1944, în calitate de șef de stat major al Comandamentului Militar al Capitalei (1942-1944). Ministru subsecretar de stat în guvernul Petru Groza.