DÓGMĂ (< fr., lat.; gr. dogma „opinie, hotărâre”) s. f. 1. Sensul inițial: „ceea ce este bun”. 2. Termen specializat folosit de autorii clasici pentru a desemna învățăturile propuse de diferite școli filozofice sau decretele autorităților publice. 3. (În sens religios) În perioada patristică, învățătura creștină în opoziție cu învățăturile filozofilor. În accepțiunea actuală creștină reprezintă adevărul religios stabilit de Biserică pe temeiul revelațiunii divine, exprimând „regula fidei” sau „quae creditur”, conținutul obiectiv, normativ și unitar al mărturisirii de credință. 4. (În sens filozofic) Teorie admisă de o anumită școală filozofică (ex. d. școlii stoice). ♦ P. ext. (În sens peiorativ) Teză acceptată în mod necritic, neargumentată și neverificată de experiență.