DISTRIBUȚIE s. f. (cf. fr. distribution, lat. distributio): repartizare; orientare, în mai multe direcții, a părților de vorbire; calitate a unei părți de vorbire de a avea vecinătăți, de a se combina cu alte părți de vorbire, în cadrul propoziției, în raport cu anumite posibilități ce-i sunt proprii. Se vorbește astfel despre o d. substantivală, despre o d. verbală etc. ◊ ~ unidirecțională: d. bazată pe posibilitatea unor părți de vorbire de a se combina, pe rând, cu câte un termen, în cadrul aceleiași propoziții. Presupune totdeauna o structură sau o relație binară (cu sau între doi termeni): A←B; B→A. În limba română, dispun de o d. unidirecțională: substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor și o parte din interjecții. Astfel: „Farmecul pădurii ne copleșește”; „Holdele bogate acoperă câmpul”; „Călduroasa vară este pe sfârșite”; „Oamenii aceștia strămută și munții”; „Aveau legume zilnic proaspete”; „Trei feciori avea bătrânul”; „Vorbele lui nu au noimă”; „Magazinele au primit marfă”; „Aici s-au oprit fugarii”; „Și atunci pleosc! o palmă”. ◊ ~ bidirecțională: d. bazată pe posibilitatea unor părți de vorbire de a se combina, simultan, cu doi termeni, în cadrul aceleiași propoziții. D. bidirecțională presupune întotdeauna o structură sau o relație ternară (cu trei termeni): A←B→C. În limba română, dispun de o d. bidirecțională: adjectivele pronominale relative (inclusiv cele nehotărâte relative), pronumele relative (inclusiv cele nehotărâte relative), verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și interjecțiile-copule (iată, iacă și iacătă). Astfel: „A văzut ce om este”; „Nu știa cine strigă”; „Ei sunt atenți”; „Merge unde l-ai trimis”; „Avea o căciulă de iepure”; „Ion și Marioara merg către casă”; „Victoria – iată obiectivul nostru!” În sens modern, prin d. se înțelege capacitatea unei unități lexicale analizate de a se asocia (de a se combina) cu alte unități lexicale din limbă, concretizată în contextele în care apare sau este posibil să apară. Ea reprezintă proba substituției termenilor într-un enunț-propoziție. Astfel, se poate observa că verbul a spus se poate asocia cu un nume de ființă, dar nu cu un nume de lucru („Ion a spus ceva”, dar nu „Becul a spus ceva”); cu unele adjective, pronume, adverbe și locuțiuni adverbiale, dar nu cu altele („Ion a spus liniștit”, „Ion a spus asta”, „Ion a spus încet”, „Ion a spus pe negândite”, dar nu „Ion a spus înalt”, „Ion a spus fiecare”, „Ion a spus dreptunghiular”, „Ion a spus de-a berbeleacul” etc. O situație asemănătoare are și verbul a recita. Pentru a dovedi că verbul a spune este altceva decât verbul a recita, este nevoie de cel puțin un context, în care verbul a spune să se combine în mod diferit cu alți termeni, de cel puțin un context diagnostic (v.). Astfel: enunțul-frază „Ion a spus că vine” este obișnuit în limbă, în timp ce enunțul-frază „Ion a recitat că vine” este total neobișnuit, inexistent. Deci existența unui context imposibil pentru verbul a recita demonstrează că verbul a spune diferă de acesta, reprezentând altă unitate.