discordare sf [At: STAMATI, D. / V: (înv) des~ / Pl: ~dări / E: discorda] 1 (Înv) Dezacordare a instrumentelor muzicale cu coarde sau a coardelor instrumentelor. 2 Destindere a corpului sau a mușchilor corpului aflați în stare de încordare. 3 (Pex) Calmare. 4 (Pex) Relaxare.

DISCORDARE, discordări, s. f. Acțiunea de a (se) discorda și rezultatul ei. El simți o rupere bruscă, o discordare dureroasă în tot trupul și conștiința lui; ca într-o vîlvătaie de incendiu, îi tremurară deodată toate gîndurile. VLAHUȚĂ, O. A. 313. – Variantă: descordare s. f.

DISCORDARE s.f. Faptul de a discorda; neconcordanță, nepotrivire. [< discorda].

descorda v vz discorda

discorda [At: HELIADE, O. II, 376 / V: (înv) des~ / Pzi: 3 ~dează, (rar) discordă / E: fr discorder, lat discordare] 1 vr (Înv; d. instrumentele muzicale cu coarde, pex, d. coardele instrumentelor) A se dezacorda. 2 vr (D. corpuri sau d. mușchii corpului aflați în stare de încordare) A se destinde. 3 vi A fi în discordanță (2).

DESCORDA vb. I v. discorda.

DESCORDARE s. f. v. discordare.

DISCORDA, pers. 3 discordează și (mai rar) discordă, vb. I. 1. Intranz. (În opoziție cu concorda) A fi în discordanță, a distona, a nu se armoniza, a nu se potrivi. 2. Refl. (Învechit, despre instrumente muzicale cu coarde sau despre coardele instrumentelor; în opoziție cu acorda) A se dezacorda. S-au discordat ghitara!... Pas acum de-o acordează cu mînile înghețate. ALECSANDRI, T. I 78. ◊ Fig. Anul 1848... Toată lumea se aruncă în arena politică. Lira lui Lamartine se discordă și telescopul lui Arago prinse ceață. NEGRUZZI, S. I 335. 3. Tranz. (În opoziție cu încorda) A relaxa, a slăbi tensiunea, a destinde. A discorda un arc. ◊ Fig. O moliciune subită îi discordează toți nervii. VLAHUȚĂ, O. A. III 93. Un sentiment de dureroasă izolare îi întuneca mintea, îi discorda voința. id. ib. 142. ◊ Refl. Dinu se lăsă iar pe pîntece, întinzîndu-se, ca un șarpe care se discordează. SADOVEANU, O. III 163. – Variantă: descorda vb. I.

DESCORDA vb. I. v. discorda.

DESCORDA vb. I. v. discorda.

DISCORDA vb. I. 1. intr. A nu concorda, a nu se potrivi. ♦ A fi discordant, lipsit de armonie, 2. tr. A relaxa, a destinde. [P.I. 3 -dează și (rar) -dă. Var. descorda vb. I. / < fr. discorder, it. lat. discordare].

DISCORDA vb. I. intr. a nu concorda, a nu se potrivi. ◊ a fi discordant. II. tr. a relaxa. II. refl. (despre instrumente muzicale cu coarde) a se dezacorda. (< fr. discorder, lat. discordare)

A DISCORDA ~ez 1. intranz. A fi în discordanță; a distona; a dezacorda. 2. tranz. (instrumente muzicale cu coarde) A face să se dezacordeze; a dezacorda. /<fr. discorder, lat. discordare

A SE DISCORDA pers. 3 se ~ează intranz. (despre instrumente muzicale) A-și pierde constanța tonurilor; a se dezacorda. /<fr. discorder, lat. discordare

discordà v. a fi discordant: s’a discordat chitara AL.

* discordéz v. tr. (d. coardă, după a acorda; lat. dis-cordare, a fi în dezacord). Stric acordu, dezacordez: a discorda o chitară. V. destrun.

discordare s. f., g.-d. art. discordării; pl. discordări

discordare s. f., g.-d. art. discordării; pl. discordări

discordare s. f., g.-d. art. discordării; pl. discordări

discorda (a ~) vb., ind. prez. 3 discordează, imperf. 3 pl. discordau; conj. prez. 3 să discordeze

discorda (a ~) vb., ind. prez. 3 discordează

discorda vb., ind. prez. 3 sg. discordează

DISCORDARE s. (MUZ.) dezacordare. (~ unei viori.)

DISCORDARE s. dezacordare. (~ unei viori.)

DISCORDA vb. (MUZ.) a se dezacorda. (Un instrument care s-a ~.)

DISCORDA vb. a se dezacorda. (Un instrument care s-a ~.)

A discorda ≠ a acorda, a armoniza, a concorda