dijmărit sn [At: (a. 1700) IORGA, S. D. XIV, 293 / V: (înv) decim~, dicim~, dej~, dișm~ / Pl: ~uri / E: dijmă + -(ă)rit] (Înv) 1 Dare în natură percepută, în trecut, asupra pământului Si: (îvr) dijmărie. 2 (Pex) Impozit plătit în Țara Românească pentru stupi și pentru porci. 3 (Rar) Funcție de dijmar. 4 (Rar) Slujbă de dijmar. 5 Înțelegere între proprietarul de pământ și țăranul care lucra pământul în schimbul unei părți din recoltă.