DIATĂ, diate, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Testament. Vra să zică ai venit ca să aduci acea diată a omului vostru. SADOVEANU, N. F. 110. Mi-a încredințat un caiet descusut, scris pe mai toate fețele, zicînd că este diata sa. GALACTION, O. I 563. Au scotocit și au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hîrtie; de diată însă, nici urmă. M. I. CARAGIALE, C. 91. 2. Sarcină testamentară. Boierimea nesătulă a țării aceștia a avut și ea cuvînt și diată să stîngă neamul acelui Ștefan-vodă, de care ea s-a înfricoșat patruzeci și opt de ani. SADOVEANU, N. P. 50. – Pronunțat: di-a-. - Variantă: adiată (CARAGIALE, O. I 256, ISPIRESCU, L. 331) s. f.