DEZNĂDĂJDUIRE s. f. (Învechit) Deznădejde. Își smulgea mustețile de deznădăjduire. ALECSANDRI, T. I 132. Suspinînd își frîngea mîinile cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. Durerea mea e mută ca deznădăjduirea, E neagră ca și ziua cînd nu te întîlnesc. ALEXANDRESCU, M. 58. ◊ Expr. A aduce (pe cineva) la (sau în) deznădăjduire = a face (pe cineva) să-și piardă nădejdea, a pune la grea încercare răbdarea cuiva, a exaspera. Moșule, mă aduci în deznădăjduire. ALECSANDRI, T. 1031. Fie-ți milă de mine și nu mă aduce la deznădăjduire! NEGRUZZI, S. I 26.