DESPOT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în orînduirea feudală; în special în Orient) Conducător (al unei țări, al unei regiuni, al unei cetăți) cu puteri absolute, care guvernează neîngrădit de legi, după bunul său plac; tiran, dictator. Dar tu, tu trebuie să înțelegi că nu puteam să mă înjosesc pînă într-atît încît să cer iertare acelui despot, care semnase cu lașitate porunca pentru condamnarea noastră. CAMIL PETRESCU, B. 45. Ați poleit săcurea, călăi, și iată totul. Dar ea e tot săcure, și tot despot, despotul! MACEDONSKI, O. II 148. Dar aș vrea să văd ziua pămîntului vestită, Să răsuflu un aer mai slobod, mai curat, Să pierz ideea tristă, de veacuri întărită, Că lumea moștenire despoților s-a dat. ALEXANDRESCU, P. 80. ◊ Fig. Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! Șoimul se rotește-n vînt Și spre ei s-aruncă. Ei poeți sînt ai cîmpiei, Șoimul este-al lor despot. COȘBUC, P. I 264. ♦ Fig. Persoană care în acțiunile sale nu ține seamă de alții, care vrea să-și impună voința celor din jurul lui sau celor care depind de el. 2. (În imperiul bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. – Accentuat și: despot.