desinență sf [At: I. GOLESCU, C. / V: dezi~, (înv) ~ția^[1], ~nință / Pl: ~țe / E: fr désinence, lat desinentia] (Grm) 1 Element morfologic care se adaugă după tema sau rădăcina unui cuvânt pentru a arăta numărul și cazul la substantive, genul, numărul și cazul la adjective, persoana (și numărul) la verbe. 2 (Pex) Terminație a unui cuvânt. modificată

DESINENȚĂ, desinențe, s. f. (Gram.) Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui verb pentru a arăta persoanele, și la tema unui substantiv sau adjectiv pentru a arăta cazurile. Folosindu-se prepozițiile în locul desinențelor cazuale, rolul prepozițiilor și numărul lor crește. GRAUR, F. L. 181.

DESINENȚĂ s.f. Element morfologic care se adaugă în limbile flexionare la tema unui cuvînt pentru a arăta persoanele (la verbe) și cazurile (la substantive, adjective etc.). [Var. dezinență s.f. / cf. fr. désinence, lat. t. desinentia].

DESINENȚĂ s. f. element gramatical care se adaugă la sfârșitul unui cuvânt pentru a constitui o formă de conjugare (la verb) sau declinare (la substantiv, adjectiv). (< fr. désinence)

DESINENȚĂ ~e f. lingv. Element morfologic variabil, care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima formele unei paradigme flexionare; terminație. /<fr. désinence

*desinénță f., pl. e (lat. desinentia). Gram. Terminațiune. – Și dez- (după fr. désinence).

desinință sf vz desinență

dezinență sf vz desidență

DEZINENȚĂ s.f. v. desinență.

dezinență f. terminațiunea vorbelor.

* dezinénță V. desinență.

desinență s. f., g.-d. art. desinenței; pl. desinențe

desinență s. f., g.-d. art. desinenței; pl. desinențe

desinență s. f., g.-d. art.desinenței; pl. desinențe

desinență

desinență, -țe.

DESINENȚĂ s. (GRAM.) (rar) terminație.

DESINENȚĂ s. (GRAM.) (rar) terminație.

DESINENȚĂ s. f. (cf. fr. désinence, lat. t. desinentia): element morfologic, alcătuit dintr-un sunet sau dintr-un grup de sunete, care se adaugă, în limbile flexionare, la tema unui cuvânt, pentru a exprima numărul și cazul (la adjectiv), numărul și persoana (la verb). În latină se putea marca și diateza verbelor (-tur din laudatur desemna persoana a III-a singular a diatezei pasive). Pentru limba română, de exemplu, ultimul -e din forma fete reprezintă atât desinența de nominativ-acuzativ, cât și desinența de genitiv-dativ singular a substantivului fată; -i din forma codri reprezintă desinența de plural a substantivului codru; -ă din forma neagră reprezintă desinența de feminin singular a adjectivului, iar -e din forma negre atât desinența de feminin singular la genitiv-dativ, cât și desinența de feminin plural a adjectivului neagră; -i din forma cânți reprezintă desinența de persoana a II-a singular a indicativului prezent a verbului a cânta, în timp ce -ă din forma cântă atât desinența de persoana a III-a singular a indicativului prezent, cât și desinența de persoana a III-a singular a perfectului simplu de la același verb etc.