DECLINARE s. f. (< declina < lat. declinare, cf. fr. décliner) 1. trecere a unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume prin toate cazurile gramaticale; totalitatea modificărilor survenite în forma unui articol, substantiv, adjectiv, numeral sau pronume pentru exprimarea tuturor cazurilor gramaticale, la singular și la plural. ◊ ~ articulată: d. a substantivelor cu ajutorul articolului hotărât (enclitic și proclitic). Poate fi întâlnită și la adjectivele ce precedă substantivele, dar numai cu articolul hotărât enclitic. ◊ ~ nearticulată: d. a substantivelor fără articole hotărâte, precedate sau nu de articole nehotărâte sau de alți determinanți (cum ar fi adjectivele pronominale). O întâlnim și la adjectivele calificative, care urmează substantivelor (în cazul în care adjectivele sunt precedate de articol demonstrativ este vorba de o d. articulată, specifică adjectivelor). De asemenea, este prezentă și la formele numeralului cardinal un – o sau la pronume, unde flexiunea se bazează pe desinențe specifice de genitiv-dativ (-ui, -ei), care țin de structura lor internă. Există și situații în d. nearticulată, în care cazurile substantivelor, ale adjectivelor, ale numeralelor sau ale pronumelor sunt marcate cu ajutorul prepozițiilor (chiar genitivul și dativul). ◊ ~ sintetică: d. realizată cu ajutorul articolului hotărât enclitic, care face corp comun cu substantivul sau cu adjectivul aflat înaintea substantivului (omul, mama; viteazul om, buna mamă). ◊ ~ analitică: d. realizată cu articolul nehotărât (în cazul substantivelor), cu articolul demonstrativ (în cazul adjectivelor) sau cu determinanții adjectivali pronominali (în cazul substantivelor precedate de aceștia: acest om – acestui om). ◊ ~ parisilabică: d. care are același număr de silabe la nominativ și la genitiv singular. ◊ ~ imparisilabică: d. care are la genitiv singular un alt număr de silabe decât la nominativ singular. 2. clasă sau grupă de substantive sau de adjective care au aceleași forme de flexiune sau care folosesc aceleași mijloace în realizarea flexiunii. Substantivele din limba română sunt împărțite, tradițional, în trei d., după terminația lor la nominativ singular nearticulat: declinarea I (cu substantive comune feminine terminate în -ă neaccentuat, -ea sau -a accentuate: mamă, sâmbătă, duminică, perdea, mahala etc.; tot aici intră și substantivele comune masculine aberante de tipul papă, pașă, popă, tată etc.); declinarea a II-a (cu substantive comune, masculine și neutre, terminate în consoană, dură sau muiată, -u (semi)vocalic, -i vocalic accentuat și -i semivocalic: bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi; toc, unghi, filtru, atu, magnetou, taxi, sloi etc.; tot aici intră și substantivele comune neutre terminate în -o accentuat sau neaccentuat: chimono, tango, radio, zero etc.); declinarea a III-a (cu substantive comune masculine, feminine și neutre terminate în -e neaccentuat: pepene, pește, femeie, vulpe, codice, nume etc.; tot aici intră substantivele luni, marți, miercuri, joi și vineri).