DATÍV, -Ă (< fr., lat.) s. n. Caz al declinării care exprimă de obicei destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect. ◊ D. etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. D. adnominal = dativ care determină un nume, având funcțiunea de atribut. Îi este cumnat fratelui meu. D. posesiv = a) d. care, în unele limbi (ex. latina), exprimă posesorul cu funcțiune de subiect logic. În limba română, forme de d. posesiv apar în construcții de tipul mi-e foame; b) dativ al pronumelui personal cu funcție atributivă. Palida-ți frunte.^[1]