cĭútură f., pl. ĭ (lat. situta îld. sĭtŭla, din care s’a făcut șitură, apoĭ citură [Munt. vest], cĭutură, ca căcĭulă ș. a. din cășulă. Din situla vine și it. secchia și fr. seille, cĭutură, ca rom. unghie, mascur din ungula, masculus, ĭar var. it. ciótola, scafă, orĭ cĭufolare din sibilare, a șuĭera, corespunde cu rom. lingură din lingula orĭ păcură din picula. Cp. și cu cĭocîrtesc din rus. sokratiti. D. rom. vine bg. čútura, sîrb. čùtura, rut. čútora; turc. čotura și čotra, de unde alb. čotră și ngr. tsĭótra; ung. csutora). Găleată de scos apă din puț (în Munt. vest și citură). La morile de apă saŭ la morile idraulice, fie-care despărțitură cu care roata ĭa apa (Mold.). Moară mică cu roata în apă (Hațeg). V. făcăŭ.