căpățână, căpățâni, s.f. – Cap, craniu. ♦ (top.) Căpățâna, locație cu virtuți magice în Săliștea de Sus: „Amu, bună-minte, dacă mi-i drag on fecior, mă duc la Căpățâna în pielea goală, ca în ceasul în care m-am născut, despletită și viu cu ie (cu mătrăguna, n.n.) în mână” (Bilțiu, 2001: 231). – Lat. pop. capitina < lat. caput „cap” (Pușcariu, CDDE, DLRM, MDA). Cuv. rom. > bg. kăpăcin (Capidan, cf. DER), posibil și alb. kaptinë (DER).