CRÎCNI, crîcnesc, vb. IV. Intranz. (întrebuințat mai ales în construcții negative) A protesta prin vorbe, fără prea multă vehemență, a murmura cuvinte de protest, a se împotrivi cu vorba. Nu admite să crîcnească nimeni. REBREANU, R. I 188. Vasile nu îndrăznea nici să mai crîcnească. BUJOR, S. 93. O dată să-i pună mîna pe gît și nu mai crîcnește! SLAVICI, O. I 340. Cum poci eu să crîcnesc? PANN, P. V. III 115. ♦ (Rar) Tranz. A spune, a dezvălui o taină. Midas-Împărat îl amenința că unde îi stau talpele îi va sta și capul, dacă va crîcni o vorbă măcar către cineva. ISPIRESCU, U. 111. – Variante:cîrcni (ALECSANDRI, T. I 53), (regional) crîgni (POPESCU, B. III 142) vb. IV.